Bataia e rupta din rai!

Copil cu frica de Dumnezeu

Peste 70% dintre părinții români recunosc că-și bat copiii, iar 20% dintre minori nu sunt bătuți cu mâna goală. Cel puțin așa reiese din datele studiului realizat de UNICEF, fundația „Copiii noștri” și Programul „Step by Step”. La sondaj au luat parte membrii a peste 2.800 de familii din toate categoriile sociale, subiectul fiind comportamentul acestora față de 2.631 de copii.

În puține culturi pedepsele corporale aplicate copiilor de către părinți sunt privite cu mai multă dezinvoltură decât în Romania. Există un larg consens la noi in jurul ideii că pedepsele corporale fac parte în mod natural din educația acordată de părinți odraslelor lor. În mentalitatea noastră, copilul trebuie „dresat", copilului trebuie să i se impună limite stricte, pentru că altfel, el „te pune la încercare" și te sfideaza.

Este un tablou sinistru al României de azi, țara în care chiar și maltratearea unui câine este pedepsită, în teorie, mai aspru. Găsesc paradoxal și cât de ușor se poate cădea de acord că bătaia nu este recomandată in dresajul unui căine dar este recomandată în cazul copilului. Copii sunt animale demente ce trebuiesc îmblânzite.

Ce spune “reperul moral”?

Ai crede că fițuica ridicată la rangul de reper moral și intitulată pompos “Sfânta Scriptură” condamnă explicit astfel de acțiuni. Până la urmă Isus a spus “Lasați copii să vină la mine” nu “Aduceți-ii în palme”. Nici o șansă.

În Pilde (13, 24) găsim voia lui Dumnezeu pentru copii nesupuși. De fapt, chiar arhicunoscutul proverb "Bătaia este ruptă din rai" își are originea în acest citat:

"Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme."

Un site pentru călăuzirea ortodocșilor îi sfătuiește pe părinți ca:

“Prin aplicarea unor măsuri de disciplină, incluzând câteva palme, copiii pot deprinde încă de la 3 ani să stea liniștiți două-trei ore, cât ține slujba. Ei pot fi scoși afară pentru câteva minute, iar apoi îsi vor relua locul în biserică. Încă de mici, fetele ar trebui să stea în stânga, cu femeile, iar băieții în dreapta, cu bărbații. În felul acesta, copiii vor învăța că Biserica este ceva special.“ mai mult, “părinții sa îi mustre cu bătaia, pentru a forma copii ortodocsi, și nu mici monștri”

Așadar copii sunt niște monștri care, dacă la 3 ani se plictisesc de urletele popilor, trebuiesc luați urgent la palme și îndrumați spre sfantul duh, că numai așa înveți că biserica e ceva special. De asemeni, nu se sângerează în biserica - mare grijă deci unde dați.

De aceeași părere este și Parintele Cleopa a carui viața în sihăstrie l-a învațat foarte multe despre educația copiilor, deși personal nu a avut vreunul.  

"Auzi ce lume crește azi? Și aceasta este vina părinților, că n-au pus mâna pe vargă când a trebuit și nu i-au spus: "Hai la rugăciune! Hai la biserică! Hai la spovedit! Azi este vineri, este post, nu mânca de frupt! Astăzi este sărbătoare, nu lucra!"

Copilul crescut fără frică de Dumnezeu, nu mai stie ce-i mamă, ce-i tată, ce-i păcat, ce-i moarte, ce-i judecată. S-a trezit ca o fiară."

Copii sunt fiare, copii sunt monștri, copii merită bătuți.

Ce spun psihologii?

"Un copil crescut în violență, neglijare, abandon, stocheaza toate experiențele; peste unele din acestea va trece, prelucrandu-le la nivel cognitiv, altele însă nu vor fi depașite niciodată și pot iesi la lumină în momente critice de-a lungul vieții. Frica intensă și sentimentul de neajutorare pe care copilul le resimte pe termen lung au consecințe puternice în modelarea personalității individuale, afectându-i demnitatea și identitatea." Denis M. Donovan și Deborah McIntyre

Un copil nu uită. Odata cu durerea fizică, umilirea, neputința, durerea psihică rămân acolo pentru toata viața și au urmări multiple. Pe termen lung, traumele duc la un dezechilibru psihic al victimei.

A good ol' fashioned book burning

Pastorul unei biserici din statul american Florida a decis ca a sosit timpul să se scalde în latrina religioasa și propune, pentru a comemora atentatele din 11 septembrie 2001, organizarea unei zi internationale de ardere a Coranului.

Biserica 'Dove World Outreach Center'  îşi invită enoriaşii să ardă în viitorul 11 septembrie exemplare din Coran în faţa porţilor sale la Gainville (la 500 km la nord-est de Miami), ba invită şi alte centre religioase să facă la fel pentru a-şi aminti astfel de victimele atentatelor şi a combate 'demonul Islamului'.

'Islamul şi sharia sunt responsabile de 11 septembrie. Vom arde exemplare din Coran pentru că noi credem că este timpul pentru creştini, pentru biserici, pentru responsabilii politici să se ridice şi să spună: 'Nu, Islamul şi sharia nu sunt binevenite în SUA'' , a declarat pastorul Terry Jones

Reprezentanții "Religiei păcii și iubirii" nu s-au lăsat nici ei mai prejos, membri ai unui forum pe internet care apără jihadul, Al-Falluja, au reacţionat ameninţînd că vor face să curgă ´râuri´ de sânge american. Oficialii din Gainesville s-au declarat ingrijorati de violentele care s-ar putea produce. Biserica a primit cateva amenintari cu moartea iar persoane necunoscute au rupt doua panouri aflate in apropierea lacasului de cult.

Intr-o hilară încercare de a organiza un contra-eveniment, "Consiliul pentru relații Americano-Islamice" propune în paralel un dineu sub titlul "Împărtășește Coranul"; probabil vor lăsa deoparte versetele mai puțin populare. Știți voi ... pedofilie, intoleranța, decapitări ... părțile mai zemoase.

Și mai amuzat este unul dintre cele 10 motive date de Terry Jones pentru care Coranul ar trebui ars.
"Cele mai timpurii scrieri cunoscute despre profetul Mohammed au fost scrise la 120 de ani de la moartea sa. Toate scrierile islamice (Coranul si Hadith, biografiile și tradițiile) sunt confuze, inconsistente și contradictorii. Poate că Mohammed nu a existat niciodată. Nu avem nicio dovadă coerentă despre de ce a spus sau făcut și totuși musulmanii urmează fără ezitare învățăturile distructive ale islamului. ". Ironia face că același argument este aplicabil și Bibliei, la pachet cu creștinismul.

Biserica din punct de vedere sociologic

Sociologii au propus mai multe clasificări ale mişcărilor religioase. Cea mai folosită clasificare în sociologia religiei este tipologia secta-biserică. Aceasta spune că bisericile, ecleziastul, confesiunile şi sectele formează un continuum cu influenţă din ce în ce mai scăzuta asupra societăţii.

Adaptare după:

http://en.wikipedia.org/wiki/Sociological_classifications_of_religious_movements#Church_and_ecclesia

Culturile de tip biserică

Culturile de tip biserică reprezintă religii care cumulează toate expresiile religioase ale unei societăţi. Religiile de acest tip au rol protector din punct de vedere religios asupra tuturor membrilor societăţii în care sunt localizate şi nu tolerează concurenţa religioasă. Religiile de acest tip proiectează viziunea lor asupra lumii peste adepţi şi de obicei sunt implicate în politcă şi economie (n.trad. deja seamană cu BOR).

Johnstone a propus urmatoarele 7 criterii ale acestui tip:

1. Pretind universalitatea, includ toţi membri unei societăţi în rândul lor, şi au o tendinţă puternică de a egala noţiunile de "cetăţenie" cu "membru".

2. Exercită monopol religios şi încearcă să elimine concurenţa religioasă.

3. Sunt aliate cu statul şi puterile seculare – în mod frecvent apar suprapuneri de responsabilităţi şi se sprijină între ele.

4. Au o ierarhie ca o instituţie birocratică cu o diviziune complexă a muncii.

5. Angajează clerici profesionişti cu formare de cleric si cu diplomă obţinută în cadrul unei instituţii de învăţământ a religiei respective.

6. Principalul mod de a căpăta membri este prin naşterea şi socializarea copiilor in rândul cultului.

7. Permiterea diversităţii prin crearea diferitor grupuri în interiorul bisericii (ex. ordine de călugări sau măicuţe) pentru a nu se forma alte religii noi.

Exemplu clasic de biserică conform definiţiei de mai sus este Biserica Romano-Catolică, mai ales in forma ei veche. În zilele noastre Biserica Romano-Catolică a fost forţată să se transforme într-o confesiune din cauza pluralismului religios sau a competiţiei între religii. Cel mai bine se poate observa în cadrul catolicilor din Statele Unite. Procesul de schimbare din biserică în confesiune încă se desfăşoară în multe ţări din America Latină, unde majoritatea cetăţenilor rămân catolici.

O variantă a bisericii este ecleziastul. Aceasta are toate caracteristicile bisericii descrise mai sus, cu excepţia că au mai puţin succes în obţinerea adeziunii tuturor membrilor societăţii şi nu sunt singura autoritate religioasă. Acest tip de biserica estre reprezentat cel mai bine de religiile de stat europene.

Cultul de tip confesiune.

Confesiunea este la limita între sectă şi bisercă. Confesiunile apar atunci când biserica începe să piardă monopolul religios într-o societate. Când bisericile şi/sau sectele devin confesiuni se schimbă şi unele caracteristici ale lor. Johnstone oferă următoarele caracteristici ale religiilor de tip confesiune:

1. La fel ca bisericile, dar contrar sectelor sunt în relaţii bune cu statul şi puterile seculare şi pot încerca uneori să influenţeze Guvernul.

2. Încearcă să menţină relaţii tolerante şi prietenoase cu alte confesiuni în contextul pluralismului religios.

3. Se bazează în primul rând pe noii născuţi pentru mărirea numărului de membri, precum şi prin convertirea noilor adepţi. Unii urmăresc evanghelizarea.

4. Acceptă să schimbe măcar puţin dogma şi practicile religioase şi tolerează într-o oarecare măsură diversitatea teologică şi disputele teologice.

5. Urmează o slujbă şi un ritual de venerare îndeajuns de rutinate, care descurajează explicit expresivitatea emoţională spontană.

6. Educă şi angajează clerici profesionişti care trebuie să îndeplinească criterii formale pentru a fi certificaţi.

7. Accepta mai puţină implicare a membrilor decât sectele dar mai multă decat bisericile

8. De multe ori acceptă mai mulţi membri din clasele mijlocii şi superioare ale societăţii.

Majoritatea marilor grupări creştine formate după reformare sunt confesiuni prin această definiţie (de exemplu: baptiştii, metodiştii, luteranii, adventiştii de ziua a şaptea).

Sectele

Din punct de vedere sociologic o sectă este definită ca un grup religios nou format care protestează asupra unor aspecte ale religiei din care s-a despărţit (în general o confesiune). Motivaţiile lor tind să fie acuzări de apostazie sau erezie în confesiunea părinte. În general deplâng mişcările liberale din cadrul denominărilor şi cer întoarcerea la “religia adevărată”.

Conducătorii sectelor tind să fie dintr-o pătură socială şi/sau economică inferioară majorităţii confesiunii din care făceau parte, o componentă a confesiunii care nu a apucat încă să se dezvolte sau să fie înţeleasă. Cei mai mulţi sociologi cred că atunci când în crearea unei secte sunt incluse distincţii între clasele sociale, se va încerca să compenseze pentru statutul lor social inferior. De obicei rezultatul acestor factori este încorporarea în teologia sectei a unui dispreţ faţă de obiectele decorative ale celor bogaţi (exemplu: bijuterii sau alte semne de bogăţie).

După formare, sectele pot urma 3 căi: dizolvare, instituţionalizare sau eventual să se dezvolte într-o confesiune. Dacă secta începe să piardă membri atunci se va dizolva. Dacă secta capătă membri secta va fi obligată să adopte din caracteristiciile unei confesiuni pentru a putea menţine ordinea (exemplu: birocraţie, doctrină explicită etc.). Chiar şi atunci când numărul de membri nu creşte sau creşte foarte încet se vor crea anumite norme pentru a guverna activităţile de grup şi comportamentul în grup. Crearea normelor va rezulta în descreşterea spontaneităţii care sunt de regulă principala atracţie a sectelor. Adoptarea caracteristicilor confesiunilor poate fie să transforme secta într-o confesiune sau dacă se face un efort conştient pentru a se menţine o parte din spontaneitate şi din partea de protest a sectei se va crea o sectă instituţionalizată. Sectele instituţionalizate sunt undeva la mijloc între secta şi confesiune în dezvoltarea religioasă. Exemple de secte instituţionalizate: Huteriţii, Martorii lui Iehova, Iglesia ni Cristo şi Amish.

Multe din denominările existente astăzi în SUA îşi au originile în secte care au plecat din denominări (sau din Biserici în cazul Anglicanilor şi a Luteranilor). Exemple: Metodişti, Baptişti şi Adventişti de ziua şaptea.