Obiceiuri pagâne in tradiția creștină - Pomana

Incapacitatea de a înțelege și de a explica marea trecere, moartea, a fost motivul apariției a numeroase rituri și ritualuri funerare. Acestea s-au păstrat aproape neschimbate din cele mai vechi timpuri până în prezent, fapt explicat prin credința că orice abatere de la vechile tipare ar duce la pierderea eficenței. Cultura populară este cea care conservă încă, prin ritualul de inmormântare, în repertoriul activ sau cel pasiv, formele străvechi.

La origini ritualurile funerare sunt împletite cu ritualurile de fertilitate, noteaza Eliade. Solidaritatea morților cu fertilitatea și agricultura este și mai evidentă atunci când studiem sărbătorile sau divinitățile în legătură cu aceste două scenarii culturale. De cele mai multe ori o divinitate a fertilității devine și zeitate funerară. Agricultura, ca tehnică a fertilității, a vieții care se reproduce intâlnește lumea morților prin solidaritatea cu pământul; morții, ca și semințele, sunt îngropați, pătrund în dimensiunea htonică doar lor accesibilă. Asemenea grăunțelor îngropate, morții așteaptă revenirea lor la viaţă sub o nouă formă. De aceea ei se apropie de cei vii mai ales în momentele de maximă vitalitate a colectivității, adică la serbarile zise ale fertilității, când forţele dătătoare de viață ale naturii și ale grupului uman sunt evocate, dezlănțuite, exacerbate prin rituri și prin belşug.
Ospățul colectiv, pomana, reprezintă această concentrație de energie vitală și este indispensabil atât la serbările agricole cât și la pomenirea morților. În trecut, şi în unele locuri chiar şi astăzi, ospețele aveau loc chiar lângă mormânt, pentru ca defunctul să se poata ospăta din prea-plinul vital dezlanțuit.

De ex la popoarele nordice Jul-ul (Crăciunul) era o sărbătoare a morților și totodata o celebrare a vietii. De Jul adesea se fac nunți, au loc ospețe și se îngrijesc mormintele.

Morții se întorc în acele zile să ia parte la riturile de fertilitate ale celor vii. În limba noastra "a pomeni" însemna, la origine, a trezi (de unde și expresia somn nepomenit - de netrezit). în acesta sferă de înţelesuri trebuie încadrat și obiceiul pomenii funerare. Iniţial acest act era legat de trezirea periodică a celor morți, de revenirea lor în lumea alba, în lumea vie. Hrana era, mai ales, pentru îmbunarea lor precum și pentru revigorarea duhurilor dispărute. Alimente frecvent întâlnite în preparatele specifice pomenii sunt laptele și mierea, ce au caracter de "aliment al vietii" în mitologiile străvechi.

Dacă morții au nevoie de exuberanta vitală nu este mai puțin adevărat că și cei vii au nevoie de ei pentru a le apăra semănăturile și pentru a le ocroti recoltele. Lor li se adresează plugarul pentru a-i binecuvânta și sprijini munca. Hipocrat ne spune că sufletele celor morți fac să creasca și să rodeasca semintele; vânturile (adica sufletele morților) dau viaţă plantelor și tuturor lucrurilor. în Arabia, ultimul snop, numit "bătrânul", secerat de insuşi stăpânul lanului, este aşezat într-un mormânt și îngropat cu rugăciuni prin care se cere că "grâul să renască din moarte la viaţă". În timpul semănatului finlandezii îngropapă în pământ oseminte sau obiecte ce au aparţinut morților.

Nu este de mirare că aceste obiceiuri nu au fost lesne abandonate la apariția creștinismului; legătura oamenilor cu pământul și cu stramoșii este mult mai puternica decât noua religie. În timp oamenii îmbrățişează noua doctrină, dar obiceiurile ramân.

În creştinism pomana este rezultatul noțiunii morale a darului și a sacrificiului pentru altul. Deşi intră sub paradigma darului, pomana rămâne o masă rituala și nu doar un sacrificiu, o donație. Participanții la masa ceremonială sunt părtași la aceeași manifestare a sacrului ca și practicanții păgâni.
Sunt rânduite, după decizia bisericii, mai multe pomeni:
- La 3 zile după deces are loc pomana uşurării sufletului care se înalță în lumea de dincolo, și prima prezentare la tronul Tatălui ceresc.
- La 9 zile când este prezentarea a doua a sufletului la Tatăl ceresc, însoţit de nouă cete îngereşti ce se roagă pentru el.
- La 40 de zile sufletul se prezintă pentru judecata particulară, judecată în care se hotărăște menirea lui până la judecata de apoi când se va prezenta cu trupul. Ziua a 40-a este şi ziua în care cel mort intră în comunitatea sufletelor rudeniilor.
În Moldova se practica pomana şi în a 20-a zi, ca jumătate a perioadei de 40 zile. Este indicată în Hrisovul lui Ştefan cel Mare dat în anul 1406 Mânăstirii Antonie Zografu.
Tot ca zile de pomenire individuala sunt parastasele la împlinirea a jumătate de an, un an, doi ani şi din an în an până la şapte ani pentru a demonstra dragostea celor vii faţă de morți.

Mai sunt specificate sărbători de pomenire comuna, numite Moşi. De fapt, moşii fac parte fie din categoria arhaică (Moşii de Rusalii, Moşii de Sânziene, Moşii de Sântilie, Sâmedru sau Crăciun), fie din categoria mitică creştinizată: Moşii de iarnă, de Joia Mare, Paşti, Sâmpetru, dintr-o categorie numită mixtă făcând parte Moşii de Ispas. De asemenea sărbătorile păgâne din preajma echinocțiilor şi a solstiţiilor au fost trasnformate în "moşi".

Mai Amintesc:
Moşii de Iarna - Pomană pentru drepţii Vechiului Testament, a celor care au murit pe neaşteptate sau fară pocăinţa necesara. Nu se pomenesc cei nebotezaţi. Moşii de Vară, Moşii de toamnă (specifici Greciei).
Mosii de Rusalii: Se dau de pomană colaci şi olcuţe cu lapte (din nou laptele, aliment dătător de viaţă). Pretutindeni în Bucovina, sâmbata înainte de Rusalii se numeşte Sâmbata Moşilor.
"În sâmbata Moşilor, cred românii din unele părţi ale Bucovinei că nu e bine că cineva să mănânce până nu dă mai întâi ceva de pomană, pentru că în această zi se cuminecă toţi morţii şi, dacă unul din neamul celor morţi mănâncă, atunci cei morţi din neamul său nu pot cumineca". (Simion Florea - Înmormantarea la români)

"Mai este de însemnat că tot la aceşti moşi ies economii la vii, pruni şi grâne, dar mai vârtos la pometele(1) ce produc poame şi bând, după proverbul poporului, 40 ori 44 de pahare de vin, varsă vin sau rachiu la buciumii de vie spre a rodi și inconjurand agrul(2) îl afumă cu râză(3) spre a fi ferit de rele, dând tot atunci de pomană colac, vin, rachiu etc." (Simion Florea - Înmormântarea la români)
Observăm iar îmbinarea agriculturii cu pomenirea morţilor.

Coliva.
Grâul fiert din care se compune coliva înseamna, după doctrina bisericii, parte moartea naturii umane și parte învierea morţilor. Crucea de pe coliva înseamna că raposatul a fost creştin. Miezul de nucă zi zahărul simbolizeaza frumuseţea şi îndulcirea vieţii eterne. Adevaratele origine a colivei datează din timpul Arhiepiscopului de Constantinopole Eudoxie şi a Împăratului Iulian Paravatul, adică secolul al patrulea. Subliniez aici importanta grâului ca simbol al renaşterii, al vieţii. Mai mult, folosirea mierii (zahărul a fost introdus recent) ca aliment viu.

Alte obiceiuri relative la pomană ce ilustreaza îmbinarea obiceiurilor păgâne cu cele creştine:
"De cu seara, când a doua zi avea a se înmormânta răposatul venea preotul şi se aduceau una sau mai multe oi sau berbeci, mai cu seamă negri, se făcea o groapă şi întorcând vitele către apus, răsărite fiind acum stelele, le lipea lumânâri de ceară prin coarne, le citea o rugăciune și apoi venind rânduiții, le tăia, punând să curgă sângele în groapa făcută înadins pentru aceasta, numita ara. Capul şi pielea se dă preotului, de unde a rămas apoi proverbul: a da pielea popii." (Simion Florea - Înmormantarea la români)
În unele părţi din Moldova se face comândarea(4) şi astăzi cum se facea în timpurile vechi. Din pricina lipsurilor materiale însă, mulţi au renunţat la acest obicei costisitor.

"când cineva dă de pomana, atât în decursul comândării cât şi de alta dată la un ţigan, trebuie să dea cu piciorul de pământ dacă-i da în mână, și aceasta ca pământul să-i fie martor ocular la pomană facută țiganului pentru că se zice că țiganul îi ia mirul și botezul si-l arunca în iad; iar dacă pământul este martor la pomană țiganului să zica că i-a făcut ca la un crestin. Ţiganul când vede că acela ce-l miluieşte dă cu piciorul în pământ refuza a lua din mână" (Simion Florea - Înmormântarea la români)

Vămile.
După răscoala îngerilor, când Dumnezeu îi alunga din cer, îngerii răi cad pe pământ. Dumnezeu văzând că pica prea mulţi a poruncit ca cei care nu au ajuns pe pământ să rămână acolo unde sunt. Cei care nu au ajuns pe pamant atârnă şi acum în aer. Din dorinţa de răzbunare ei se sfătuiesc să facă vămi și să opreasca sufletele oamenilor care călătoresc de pe pământ spre cer.
Unii spun că sunt 7 vami, alţii 9, alţii 12, alţii 24 iar după unii chiar 99. Cei mai mulţi români sunt de părere că sunt 24 de vămi.
Mai departe se numeşte: una vama furtului, alta a uciderii, alta a omorului, alta a beţiei, alta a fumatului, a minciunii, a învrăjbirii .. etc.
Cea mai de pe urmă şi totodata cea mai fioroasa şi periculoasă vamă se zice că este o punte foarte lungă, dar numai cât unghia de groasă ca şi muchia cuţitului de lată, care duce peste un iazar fară de fund şi întunecos în care se află tot felul de gângănii, unele mai urâte şi mai fioroase decât altele.
La vama de lângă puntea aceasta numită și puntea raiului e aşa de întuneric că nu se vede nici mâna, de aceea este foarte greu de trecut peste ea. Dacă sufletul celui decedat este foarte păcătos, cum pune piciorul pe dânsa decum pică în iazar și se duce în iad, iar dacă e nevinovat și drept ca lumina atunci scapă, trece mai departe şi se duce în rai. Celor mai multor suflete însă tocmai când se afla la mijlocul punţii acesteia și speră că sunt scăpaţi de pericolul cel mai mare, le iese inainte o mâță și îndărăt un caine. Mâța vrea numaidecât să îi dea jos în iazar iar câinele nu o lasa. În fine, soseşte un om și dacă sufletul trecator are vreo para la sine și i-o da, omul acela alunga mâța şi-l ajută să treaca puntea, dacă n-are cu ce plăti, atunci e pace de dânsul, căci omul îl lasă şi trebuie apoi să cadă în iazarul cel fară de fund.
De aici vine datina românilor de a pune mortului în mână o lumina de ceara şi un bănuţ lipit de dânsa, anume că avand și aprinzând lumina să vada pe unde are să se duca și plătind bănuţul omului sa-l treacă de cealaltă parte.
Un suflet vinovat poate scăpa de vama plătind cu un colac şi un ban dintre colacii şi banii ce s-au dat de pomană când i s-a dus corpul la groapă.
Dacă e păcătos și nici nu are cu ce plăti pe vameşi merge în iad. " (Simion Florea - Înmormântarea la români)

Bibliografie
* Anuarul Institutului de Etnografie și Folclor , Jertfa în religiile monteiste, Mihaela Ara Picoș.
* Simion Florea - Înmormântarea la români
* Mihai Coman - Introducere în antropologia culturală: mitul și ritul
* Mihai Coman - Studii de mitologie
* Gheorghe Mușu - Din istoria formelor de cultură arhaică
* Mircea Eliade - Tratat de istoria religiilor
* Mihai Coman - Introducere în antropologia culturală: mitul și ritul

Note explicative:
(1) Grădină cu pomi fructiferi, livadă
(2) Câmp, ogor
(3) Cârpă, petic
(4) Ospăț la înmormântare, pomană

Sodoma și Gomora nu erau gay (partea I)

Ideea că homosexualitatea este clar condamnată în Vechiul Testament izvorăște din mai multe pasaje. Probabil cea mai cuoscută si, cu siguranță, cea mai influentă este povestea Sodomei și Gomorei din Geneza 19. De fapt relațiile homosexuale au fost numite, în limba latina, chiar după acest oraș (Sodoma), și in decursul evului mediu cel mai apropiat cuvant de "homosexual", în latină sau altă limbă, a fost "sodomita" (Este de precizat ca termenul sodomie (sodomia) este extrem de vag și ambiguu fiind folosit pentru a defini de la relațiile heterosexuale intr-o pozițitie atipica pana la sex oral cu animale. La un moment în istorie a fost folosit pentru a exprima exclusiv relațiile homosexuale iar in alt moment a facut referire doar la relațiile heterosexuale.)
O interpretare homosexuala a poveștii este, insă, relativ recentă. Niciunul dintre pasajele Vechiului Testament care se referă la răutatea, sau păcatul Sodomei, nu sugerează homosexualitatea. Pe fondul unor schimbari sociale mult mai târzii paradigma poveștii se schimbă și interpretarea sa devine una exclusiv sexuală.

Este de notat că, istoric, exista foarte putine dovezi pentru a dovedi existența Sodomei și Gomorei; de fapt cuvantul Sodoma derivă din cuvantul ebraic pentru "ars" iar Gomora din cel pentru "daramaturi". Daca au existat doua cetați distruse ca urmare a unui cataclism, care, poate, a inspirat povestea biblică; nu acestea era numele lor. Geneza a fost rescrisă dupa ieșirea din exilul Babilonian și este posibil ca povestea să fi fost preluată din mitologia sau legendele locale.

Judecând doar textul biblic, par a fi patru concluzii pe care le putem trage despre distrugerea Sodomei: (1) locuitorii Sodomei au fost nimiciți din pricina răutatii lor; răutate care l-a determinat chiar pe Dumnezeu să trimita doi îngeri să investigheze; (2) Sodoma a fost distrusă pentru că locuitorii au încercat sa îi violeze pe cei doi îngeri; (3) orașul a fost distrus pentru că locuitorii au incercat să întrețină relații homosexuale cu îngerii (violul și homosexualitatea sunt doua delicte separate în legea evreiască); (4) orașul a fost culcat la pământ intrucât locuitorii nu au fost ospitalieri cu strainii trimiși de Dumnezeu.

Deși este o concluzie mai pronunțată decât celelate, concluzia (2) a fost de cele mai multe ori ignorată de catre cei care au studiat textele biblice, atât în trecut cât și în prezent. Începand cu 1955 se observa o creștere a numărului cercetatorilor biblici moderni care favorizează a patra interpretare a textului, aceștia accentuând că nunațele sexuale sunt minore sau chiar inexistente, și tâlcul original al istorisirii are de-a face cu ospitalitatea. Succint, concluzia acestor cercetători este că Lot încalcă legile (obiceiurile) Sodomei (oraș în care el insuși era strain) primind străini în cetate după căderea nopții fara a avea aprobarea Sfatului orașului. Atunci când locuitorii Sodomei cer ca Lot să îi aduca afara pe străini pentru a-i “cunoaște”, ei nu cer, de fapt, mai mult decăt sa cunoasca cine sunt aceștia; distrugerea orașului are loc, mai apoi, nu din pricina imoralității sexuale ci din cauza ostilitații fată de straini.

Numeroase argumente ofera o bază solidă acestei concluzii. D.S. Bailey (Derrick Sherwin Bailey - 1955, Homosexuality and the Western Christian Tradition) evididențiaza că verbul evereisc pentru “a cunoaște” este, în ciuda opiniei publice, extrem de rar folosit cu conotație sexuală in Biblie: in numai 10 din cele 943 de apariții în Vechiul Testament este folosit cu sensul de cunoaștere carnală (tradus uneori “împreunare”). Septuagintul (Versiunea alexandrina a Vechiului Testament tradus in limba greacă) nu are, de asemenea, nicio referire sexuală pentru acest fragment, expresia grecească folosită însemnând “a deveni cunoștinta cu”, “a deveni familiar cu” (συγγεωμεθ αντοις) in contrast cu verbele folosite când se face referire la fiicele lui Lot; verbe ce au un sens sexual. Mai mult, povestirea Sodomei și Gomorei este singura bucată din Vechiul Testament în care se crede că verbul “a cunoaște” ar face referire la actul homosexual.

Isus însuși pare să creadă că Sodoma a fost distrusă datorită pacatului inospitalitații:

“Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia.” (Matei 10: 14-15; Luca).

De asemenea sunt, în Vechiul Testament, numeroase referințe către Sodoma și soarta acesteia, iar cercetătorii nu au acordat întotdeauna acestui aspect importanța meritată. Sodoma este folosită ca un simbol al răului in zeci de pasaje, dar în niciunul dintre ele păcatul Sodomei nu este specific indicat ca fiind homosexualitatea; pe de altă parte, celelalte păcate sunt explicit menționate. Ecclesiasticul spune că Dumnezeu îi ura pe sodomiți pentru trufia lor

“N-a iertat pe cei care locuiau cu Lot, ci i-a urgisit pentru trufia lor. “ Ecclesiasticul (16:9)

iar Cartea Înțelepciunii avansează aceeași ipoteză. In Iezechiel păcatele Sodomei nu sunt doar enumerate ci sunt găsite a fi mai putin grave decât păcatele sexuale ale Ierusalimului:

"Viu sunt Eu, zice Domnul Dumnezeu; Sodoma, sora ta, n-a făcut nici ea, nici fiicele ei ce-ai făcut tu şi fiicele tale.
Iată care au fost fărădelegile Sodomei, sora ta, şi ale fiicelor ei: mândria, îmbuibarea şi trândăvia; iar mâinile săracului şi ale celui nevoiaş nu le-au sprijinit. ". Iezechiel (16:48-49)

Este necesar să subliniez înca o dată că acești autori ai Vechiului Testament fac referire la o istorisire despre care unii comentatori moderni pretind că se refera, in mod negreșit, la homosexualitate; și că acești autori aveau o legătură mult mai intimă cu limba și cu viața oamenilor acelor timpuri. Refuzul lor sistematic de a conecta morala poveștii Sodomei cu homosexualitatea nu poate fi trecut cu vederea prea ușor.

Singurul argument care poate fi adus pentru a demonstra dorința sexuală a sodomiților este că Lot oferă pe cele doua fiice ale sale locuitorilor cetații, iar gestul său sugerează anticiparea intențiilor sexuale. Acest argument, totuși, nu rezistă unei cercetari atente. Bailey notează: "Punerea în legatuă (a actului lui Lot) cu motivul - oricare ar fi fost acesta - pentru care cetațenii cereau aducerea străinilor este pură speculație. Cele doua fete sunt, fară îndoială, singura răscumprare pe care Lot o putea oferi in acel moment pentru straini". Aceasta acțiune, de neinmaginat în societatea noastră, este consistenta însa cu statutul social insignifiant al femeilor și al copiilor din vremea aceea; iar evenimentul nu este lipsit de unul asemănător in "mult mai civilizatul" Imperiu Roman: Ammianus Marcelinus își aminteste de un incident în care Consulul Tertullus și-a oferit copii unei mulțimi ostile pentru a se salva.

În partea a doua a articolului vom vedea că întelesul original al poveștii biblice rămâne neschimbat pana târziu în Evul Mediu, că istorisirea are o geamănă pe care o găsm intr-o altă bucată a Vechiului Testament și, paradoxal, aceea și-a pastrat tâlcul și vom analiza schimbăriile care au dus la reintepretarea moralei poveștii Sodomei.

Chipul cioplit cel de toate zilele

Da, mă refer la icoane. Să o luam cu începutul. Acu' o căldare de ani, se zice ca Dumnezeu i-a dat lui Moise, cocoţat singurel pe un munte înflăcărat, fumegând şi zgâlţâitor, nişte legi (aproximativ 10 la număr, depinde din care carte a Bibliei le iei şi cum vrei să le separi), ca să ştie şi poporul lui Israel ce trebuie şi ce nu trebuie să facă.

Eu ma refer în articolul de faţă doar la ce-a de-a doua poruncă, şi prezint mai jos două dintre cele trei variante prezente în Biblie:

A. Ce-a de-a doua poruncă, în varianta din Ieşirea 20:4-6:

4. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!

5. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam,

6. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

B. Ce-a de-a doua porunca, in varianta din Deuteronom 5:8-10:

8. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ.

9. Să, nu te închini lor, nici să le slujeşti, căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc.

10. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

Ok, deci se stipuleaza clar în ambele variante explicit, ca oamenii să nu-şi facă niciun fel de asemănare a niciunui lucru, prin asta zic eu incluzându-se pe sine, pe viitorul său fiu semizeu, sutele de sfinţi (ce vor intra in peisaj abia când se va adopta şi ideologia nemuririi sufletului), pe îngeri, pe draci, etc.

Şi totusi bisericile sunt literalmente ticsite cu icoane, atât la interior cât şi la exterior, depinzând de moda regională. Se profită de fiecare metru pătrat de tencuială pentru a insera un îngeras, un norişor, o maică cu prunc în braţe, un sfânt martir, un apostol, Diavolul, şi desigur Dumnezeu la puterea a3-a (respectiv un tip mai bătrân, un tip mai tânăr, şi după caz, un porumbel – că fantomă mai greu reprezentată artistic).

Si ce zic creştinii când sunt întrebaţi de neconcordanţa de faţă? Păi, ce se pricep mai bine: “interpretezi tu greşit: icoanele nu reprezintă chip cioplit”. Şi de aici variaţiuni pe aceeaşi temă: că de fapt oamenii nu se închină icoanelor, ci sfinţilor sau cui este reprezentat în icoană, că de fapt icoanele au scop decorativ, pentru a decora casa Domnului, pentru ambianta plăcută, şi că ei nu slujesc icoanele la propriu, ci pe Dumnezeu sau sfintii din ele.

Hai sa vedem ce zice practica în schimb, şi cum ar trebui facută diferenţa între obiect decorativ şi această aparentă derogare de la chip cioplit. Să presupunem că icoanele ar fi doar cu rol ornamental, să facă “atmosferă” în biserici, să contribuie la o ambiantă placută…...dar în cazul ăsta:

- oamenii n-ar trebui să meargă să facă coadă să le pupe, de parcă asta le-ar aduce vreun bonus care spală câteva păcate uşoare;

- n-ar trebui sa faca ritual de a pupa cele mai “importante” icoane de fiecare dată când trec prin, sau viziteaza o biserică, de parcă s-ar simţi icoanele mai prost dacă nu sunt venerate;

- n-ar trebui să stea pironiţi cu orele în genunchi în faţa lor, de parcă dacă stau lânga ele în biserică au un fel de special delivery către mailul lui Dumnezeu, şi dacă stau acasă să facă asta s-ar putea să ajungă rugăciunea în folderul de Spam;

- n-ar trebui să îşi facă cruce când trec prin dreptul lor, de parcă dacă trec fara să-şi facă s-ar supara sfantu’ din ceruri sau unde o fi, că nu i-afost venerată poza;

- n-ar trebui să le sfinţească înainte ca acestea să treacă de la valoarea de “lemn/plastic/sticlă pictat(ă)” la “sfântă icoană”;

- n-ar trebui sa fie “păcat” sa arunci icoane la gunoi, de parcă s-ar simti prost sfantu’ din icoana ca nu mai stă la loc de cinste;

- n-ar trebui sa fi nevoit sa dai foc şerveţelelor/cârpelor cu care le ştergi de picăturile de apa rămase pe suprafaţa lor în urma sfinţirii (pentru că apa aceea e apă sfinţită şi e păcat să o arunci la gunoi, ca şi în cazul tuturor lucrurilor sfinţite);

- n-ar trebui să depozitezi maldăre de flori sfinţite lângă ele de florii, de parcă se simte cel din icoană mai bine ca are o floare aflată în descompunere atârnată lânga el;

toate acestea reprezintă comportamente de venerare a obiectelor, atata timp cât comportamentul este legat de prezenţa obiectului specific, şi NU ar trebui să se întample dacă icoanele ar avea doar scop ornamental, precum o vază, un covor sau o veioză. Aşadar, un alt splendid caz adaugăt la înfloritoarea listă de interpretabilitate a cuvântului absulut.