Biserica din punct de vedere sociologic

Sociologii au propus mai multe clasificări ale mişcărilor religioase. Cea mai folosită clasificare în sociologia religiei este tipologia secta-biserică. Aceasta spune că bisericile, ecleziastul, confesiunile şi sectele formează un continuum cu influenţă din ce în ce mai scăzuta asupra societăţii.

Adaptare după:

http://en.wikipedia.org/wiki/Sociological_classifications_of_religious_movements#Church_and_ecclesia

Culturile de tip biserică

Culturile de tip biserică reprezintă religii care cumulează toate expresiile religioase ale unei societăţi. Religiile de acest tip au rol protector din punct de vedere religios asupra tuturor membrilor societăţii în care sunt localizate şi nu tolerează concurenţa religioasă. Religiile de acest tip proiectează viziunea lor asupra lumii peste adepţi şi de obicei sunt implicate în politcă şi economie (n.trad. deja seamană cu BOR).

Johnstone a propus urmatoarele 7 criterii ale acestui tip:

1. Pretind universalitatea, includ toţi membri unei societăţi în rândul lor, şi au o tendinţă puternică de a egala noţiunile de "cetăţenie" cu "membru".

2. Exercită monopol religios şi încearcă să elimine concurenţa religioasă.

3. Sunt aliate cu statul şi puterile seculare – în mod frecvent apar suprapuneri de responsabilităţi şi se sprijină între ele.

4. Au o ierarhie ca o instituţie birocratică cu o diviziune complexă a muncii.

5. Angajează clerici profesionişti cu formare de cleric si cu diplomă obţinută în cadrul unei instituţii de învăţământ a religiei respective.

6. Principalul mod de a căpăta membri este prin naşterea şi socializarea copiilor in rândul cultului.

7. Permiterea diversităţii prin crearea diferitor grupuri în interiorul bisericii (ex. ordine de călugări sau măicuţe) pentru a nu se forma alte religii noi.

Exemplu clasic de biserică conform definiţiei de mai sus este Biserica Romano-Catolică, mai ales in forma ei veche. În zilele noastre Biserica Romano-Catolică a fost forţată să se transforme într-o confesiune din cauza pluralismului religios sau a competiţiei între religii. Cel mai bine se poate observa în cadrul catolicilor din Statele Unite. Procesul de schimbare din biserică în confesiune încă se desfăşoară în multe ţări din America Latină, unde majoritatea cetăţenilor rămân catolici.

O variantă a bisericii este ecleziastul. Aceasta are toate caracteristicile bisericii descrise mai sus, cu excepţia că au mai puţin succes în obţinerea adeziunii tuturor membrilor societăţii şi nu sunt singura autoritate religioasă. Acest tip de biserica estre reprezentat cel mai bine de religiile de stat europene.

Cultul de tip confesiune.

Confesiunea este la limita între sectă şi bisercă. Confesiunile apar atunci când biserica începe să piardă monopolul religios într-o societate. Când bisericile şi/sau sectele devin confesiuni se schimbă şi unele caracteristici ale lor. Johnstone oferă următoarele caracteristici ale religiilor de tip confesiune:

1. La fel ca bisericile, dar contrar sectelor sunt în relaţii bune cu statul şi puterile seculare şi pot încerca uneori să influenţeze Guvernul.

2. Încearcă să menţină relaţii tolerante şi prietenoase cu alte confesiuni în contextul pluralismului religios.

3. Se bazează în primul rând pe noii născuţi pentru mărirea numărului de membri, precum şi prin convertirea noilor adepţi. Unii urmăresc evanghelizarea.

4. Acceptă să schimbe măcar puţin dogma şi practicile religioase şi tolerează într-o oarecare măsură diversitatea teologică şi disputele teologice.

5. Urmează o slujbă şi un ritual de venerare îndeajuns de rutinate, care descurajează explicit expresivitatea emoţională spontană.

6. Educă şi angajează clerici profesionişti care trebuie să îndeplinească criterii formale pentru a fi certificaţi.

7. Accepta mai puţină implicare a membrilor decât sectele dar mai multă decat bisericile

8. De multe ori acceptă mai mulţi membri din clasele mijlocii şi superioare ale societăţii.

Majoritatea marilor grupări creştine formate după reformare sunt confesiuni prin această definiţie (de exemplu: baptiştii, metodiştii, luteranii, adventiştii de ziua a şaptea).

Sectele

Din punct de vedere sociologic o sectă este definită ca un grup religios nou format care protestează asupra unor aspecte ale religiei din care s-a despărţit (în general o confesiune). Motivaţiile lor tind să fie acuzări de apostazie sau erezie în confesiunea părinte. În general deplâng mişcările liberale din cadrul denominărilor şi cer întoarcerea la “religia adevărată”.

Conducătorii sectelor tind să fie dintr-o pătură socială şi/sau economică inferioară majorităţii confesiunii din care făceau parte, o componentă a confesiunii care nu a apucat încă să se dezvolte sau să fie înţeleasă. Cei mai mulţi sociologi cred că atunci când în crearea unei secte sunt incluse distincţii între clasele sociale, se va încerca să compenseze pentru statutul lor social inferior. De obicei rezultatul acestor factori este încorporarea în teologia sectei a unui dispreţ faţă de obiectele decorative ale celor bogaţi (exemplu: bijuterii sau alte semne de bogăţie).

După formare, sectele pot urma 3 căi: dizolvare, instituţionalizare sau eventual să se dezvolte într-o confesiune. Dacă secta începe să piardă membri atunci se va dizolva. Dacă secta capătă membri secta va fi obligată să adopte din caracteristiciile unei confesiuni pentru a putea menţine ordinea (exemplu: birocraţie, doctrină explicită etc.). Chiar şi atunci când numărul de membri nu creşte sau creşte foarte încet se vor crea anumite norme pentru a guverna activităţile de grup şi comportamentul în grup. Crearea normelor va rezulta în descreşterea spontaneităţii care sunt de regulă principala atracţie a sectelor. Adoptarea caracteristicilor confesiunilor poate fie să transforme secta într-o confesiune sau dacă se face un efort conştient pentru a se menţine o parte din spontaneitate şi din partea de protest a sectei se va crea o sectă instituţionalizată. Sectele instituţionalizate sunt undeva la mijloc între secta şi confesiune în dezvoltarea religioasă. Exemple de secte instituţionalizate: Huteriţii, Martorii lui Iehova, Iglesia ni Cristo şi Amish.

Multe din denominările existente astăzi în SUA îşi au originile în secte care au plecat din denominări (sau din Biserici în cazul Anglicanilor şi a Luteranilor). Exemple: Metodişti, Baptişti şi Adventişti de ziua şaptea.