Mântuitorul Iisus Hristos este un pleonasm

Multă lume nu ştie de fapt de unde vine numele lui Iisus, aşa că m-am decis să scriu despre asta.
În primul rând, să explic titlul.
Hristos nu este un nume, este un titlu şi înseamnă “alesul”,”mântuitorul”. Grecii au tradus din ebraică mashiakh prin Χριστός (Hristos). Popoarele majoritar catolice sau care au fost catolice la un moment dat au preluat traducerea din latină: Christus.
Dar ce ştim despre celălalt nume pe care îl poartă? Mai jos o sa spun povestea pe scurt a numelui.
Pentru început, puţină istorie asupra numelui Yeshua. Prima dată când acest nume apare în biblie este în Exod 17:9-14. Acest nume e format din doua cuvinte, יהו Yeho – o variantă a lui YHWH (Zeul Israelului) şi שוע care este varianta scurtă a substantivului SHUA. Yeho-shua se poate traduce prin următoarele variante acceptate:

“Yhwh” salvează
“Yhwh” este mântuirea
“Yhwh” e o ruga mântuirii
“Yhwh” e o rugă pentru mântuire
“Yhwh” e un strigăt de ajutor
“Yhwh” e sprijinul meu

Din variantele vechi ale bibliei în ebraică יְהוֹשֻׁעַ Yehoshua a fost transformat în varianta din aramaică יֵשׁוּעַ Yeshua, variantă care a ajuns să fie foarte răspândită şi care a ajuns să fie tradusă în greacă. Grecii nu aveau un echivalent al literei ש shin (ş) aşa că l-au înlocuit cu litera σ sigma (s) şi au mai adăugat la sfârşit terminaţia singular masculin –s, rezultând numele din greacă Ἰησοῦς Iēsous, care la noi a ajuns sub forma Iisus.
Hai să recapitulam.
Titlul ar fi trebuit să fie: Mântuitorul YHWH este mântuitorul mântuitorul este pleonasm.
Desigur poate acum vă întrebaţi ok şi ce e cu asta? Ai scris un articol doar pentru asta?
Articolul adevărat de fapt o să vină săptămâna următoare şi ca să nu fie foarte mare l-am spart în două. So stay tuned for more.

Ziua Națională de Rugăciune

Politicienii noștri știu că niciodată nu poți fi îndeajuns de penibil, întotdeauna este loc de mai mult. Și pentru a umple acest gol național, pentru a arăta lumii că putem, senatorul PD-L Gheorghe David si deputatul PD-L Mircea Lubanovici au inițiat o propunere legislativă privind declararea Zilei Nationale de Rugăciune ca sarbătoare legală, nelucrătoare. Consacrată "apropierii de Dumnezeu prin rugăciune", zic ei. Ce-i drept nu le-a trăsnit lor ideea (nu acordam punctul pentru originalitate) ci, aparent, a fost cerută, cu insistență, "de mulți romani din Diaspora, indiferent de confesiune sau cultul creștin căruia îi aparțin". Mi se pare mie sau ăștia din Diaspora sunt înnebuniți după legi care nu îi afecteaza?

"Ziua Nationala a Rugaciunii - ca sarbatoare ecumenică - are menirea de a celebra puterea rugaciunii ce-i unește deopotrivă pe toți adepții religiilor monoteiste, dar în special pe creștinii români și pe cei răspândiți pe mapamond", crede deputatul PD-L Mircea Lubanovici. Nu-i amuzant cum sunt uniți ei in rugăciune, dar fiecare crede că ceilalți or să înfunde iadul?

Propunerea a fost deja semnată de aproximativ 50 de parlamentari și, părerea mea, va intra în Codului Muncii în cele din urmă; pentru că tâmpeniile populiste trec ușor in România.
Iar românilor nu le rămâne decât sa o serbeze, fiecare cum crede de cuviința. Cei care trăiesc eres-ul creștin se vor ruga, așa cum o fac in fiecare zi de altfel; iar ceilalți ... ceilalți doar nu or să se roage intr-o zi liberă!

Sodoma și Gomora nu erau gay (partea I)

Ideea că homosexualitatea este clar condamnată în Vechiul Testament izvorăște din mai multe pasaje. Probabil cea mai cuoscută si, cu siguranță, cea mai influentă este povestea Sodomei și Gomorei din Geneza 19. De fapt relațiile homosexuale au fost numite, în limba latina, chiar după acest oraș (Sodoma), și in decursul evului mediu cel mai apropiat cuvant de "homosexual", în latină sau altă limbă, a fost "sodomita" (Este de precizat ca termenul sodomie (sodomia) este extrem de vag și ambiguu fiind folosit pentru a defini de la relațiile heterosexuale intr-o pozițitie atipica pana la sex oral cu animale. La un moment în istorie a fost folosit pentru a exprima exclusiv relațiile homosexuale iar in alt moment a facut referire doar la relațiile heterosexuale.)
O interpretare homosexuala a poveștii este, insă, relativ recentă. Niciunul dintre pasajele Vechiului Testament care se referă la răutatea, sau păcatul Sodomei, nu sugerează homosexualitatea. Pe fondul unor schimbari sociale mult mai târzii paradigma poveștii se schimbă și interpretarea sa devine una exclusiv sexuală.

Este de notat că, istoric, exista foarte putine dovezi pentru a dovedi existența Sodomei și Gomorei; de fapt cuvantul Sodoma derivă din cuvantul ebraic pentru "ars" iar Gomora din cel pentru "daramaturi". Daca au existat doua cetați distruse ca urmare a unui cataclism, care, poate, a inspirat povestea biblică; nu acestea era numele lor. Geneza a fost rescrisă dupa ieșirea din exilul Babilonian și este posibil ca povestea să fi fost preluată din mitologia sau legendele locale.

Judecând doar textul biblic, par a fi patru concluzii pe care le putem trage despre distrugerea Sodomei: (1) locuitorii Sodomei au fost nimiciți din pricina răutatii lor; răutate care l-a determinat chiar pe Dumnezeu să trimita doi îngeri să investigheze; (2) Sodoma a fost distrusă pentru că locuitorii au încercat sa îi violeze pe cei doi îngeri; (3) orașul a fost distrus pentru că locuitorii au incercat să întrețină relații homosexuale cu îngerii (violul și homosexualitatea sunt doua delicte separate în legea evreiască); (4) orașul a fost culcat la pământ intrucât locuitorii nu au fost ospitalieri cu strainii trimiși de Dumnezeu.

Deși este o concluzie mai pronunțată decât celelate, concluzia (2) a fost de cele mai multe ori ignorată de catre cei care au studiat textele biblice, atât în trecut cât și în prezent. Începand cu 1955 se observa o creștere a numărului cercetatorilor biblici moderni care favorizează a patra interpretare a textului, aceștia accentuând că nunațele sexuale sunt minore sau chiar inexistente, și tâlcul original al istorisirii are de-a face cu ospitalitatea. Succint, concluzia acestor cercetători este că Lot încalcă legile (obiceiurile) Sodomei (oraș în care el insuși era strain) primind străini în cetate după căderea nopții fara a avea aprobarea Sfatului orașului. Atunci când locuitorii Sodomei cer ca Lot să îi aduca afara pe străini pentru a-i “cunoaște”, ei nu cer, de fapt, mai mult decăt sa cunoasca cine sunt aceștia; distrugerea orașului are loc, mai apoi, nu din pricina imoralității sexuale ci din cauza ostilitații fată de straini.

Numeroase argumente ofera o bază solidă acestei concluzii. D.S. Bailey (Derrick Sherwin Bailey - 1955, Homosexuality and the Western Christian Tradition) evididențiaza că verbul evereisc pentru “a cunoaște” este, în ciuda opiniei publice, extrem de rar folosit cu conotație sexuală in Biblie: in numai 10 din cele 943 de apariții în Vechiul Testament este folosit cu sensul de cunoaștere carnală (tradus uneori “împreunare”). Septuagintul (Versiunea alexandrina a Vechiului Testament tradus in limba greacă) nu are, de asemenea, nicio referire sexuală pentru acest fragment, expresia grecească folosită însemnând “a deveni cunoștinta cu”, “a deveni familiar cu” (συγγεωμεθ αντοις) in contrast cu verbele folosite când se face referire la fiicele lui Lot; verbe ce au un sens sexual. Mai mult, povestirea Sodomei și Gomorei este singura bucată din Vechiul Testament în care se crede că verbul “a cunoaște” ar face referire la actul homosexual.

Isus însuși pare să creadă că Sodoma a fost distrusă datorită pacatului inospitalitații:

“Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia.” (Matei 10: 14-15; Luca).

De asemenea sunt, în Vechiul Testament, numeroase referințe către Sodoma și soarta acesteia, iar cercetătorii nu au acordat întotdeauna acestui aspect importanța meritată. Sodoma este folosită ca un simbol al răului in zeci de pasaje, dar în niciunul dintre ele păcatul Sodomei nu este specific indicat ca fiind homosexualitatea; pe de altă parte, celelalte păcate sunt explicit menționate. Ecclesiasticul spune că Dumnezeu îi ura pe sodomiți pentru trufia lor

“N-a iertat pe cei care locuiau cu Lot, ci i-a urgisit pentru trufia lor. “ Ecclesiasticul (16:9)

iar Cartea Înțelepciunii avansează aceeași ipoteză. In Iezechiel păcatele Sodomei nu sunt doar enumerate ci sunt găsite a fi mai putin grave decât păcatele sexuale ale Ierusalimului:

"Viu sunt Eu, zice Domnul Dumnezeu; Sodoma, sora ta, n-a făcut nici ea, nici fiicele ei ce-ai făcut tu şi fiicele tale.
Iată care au fost fărădelegile Sodomei, sora ta, şi ale fiicelor ei: mândria, îmbuibarea şi trândăvia; iar mâinile săracului şi ale celui nevoiaş nu le-au sprijinit. ". Iezechiel (16:48-49)

Este necesar să subliniez înca o dată că acești autori ai Vechiului Testament fac referire la o istorisire despre care unii comentatori moderni pretind că se refera, in mod negreșit, la homosexualitate; și că acești autori aveau o legătură mult mai intimă cu limba și cu viața oamenilor acelor timpuri. Refuzul lor sistematic de a conecta morala poveștii Sodomei cu homosexualitatea nu poate fi trecut cu vederea prea ușor.

Singurul argument care poate fi adus pentru a demonstra dorința sexuală a sodomiților este că Lot oferă pe cele doua fiice ale sale locuitorilor cetații, iar gestul său sugerează anticiparea intențiilor sexuale. Acest argument, totuși, nu rezistă unei cercetari atente. Bailey notează: "Punerea în legatuă (a actului lui Lot) cu motivul - oricare ar fi fost acesta - pentru care cetațenii cereau aducerea străinilor este pură speculație. Cele doua fete sunt, fară îndoială, singura răscumprare pe care Lot o putea oferi in acel moment pentru straini". Aceasta acțiune, de neinmaginat în societatea noastră, este consistenta însa cu statutul social insignifiant al femeilor și al copiilor din vremea aceea; iar evenimentul nu este lipsit de unul asemănător in "mult mai civilizatul" Imperiu Roman: Ammianus Marcelinus își aminteste de un incident în care Consulul Tertullus și-a oferit copii unei mulțimi ostile pentru a se salva.

În partea a doua a articolului vom vedea că întelesul original al poveștii biblice rămâne neschimbat pana târziu în Evul Mediu, că istorisirea are o geamănă pe care o găsm intr-o altă bucată a Vechiului Testament și, paradoxal, aceea și-a pastrat tâlcul și vom analiza schimbăriile care au dus la reintepretarea moralei poveștii Sodomei.

Biserica din punct de vedere sociologic

Sociologii au propus mai multe clasificări ale mişcărilor religioase. Cea mai folosită clasificare în sociologia religiei este tipologia secta-biserică. Aceasta spune că bisericile, ecleziastul, confesiunile şi sectele formează un continuum cu influenţă din ce în ce mai scăzuta asupra societăţii.

Adaptare după:

http://en.wikipedia.org/wiki/Sociological_classifications_of_religious_movements#Church_and_ecclesia

Culturile de tip biserică

Culturile de tip biserică reprezintă religii care cumulează toate expresiile religioase ale unei societăţi. Religiile de acest tip au rol protector din punct de vedere religios asupra tuturor membrilor societăţii în care sunt localizate şi nu tolerează concurenţa religioasă. Religiile de acest tip proiectează viziunea lor asupra lumii peste adepţi şi de obicei sunt implicate în politcă şi economie (n.trad. deja seamană cu BOR).

Johnstone a propus urmatoarele 7 criterii ale acestui tip:

1. Pretind universalitatea, includ toţi membri unei societăţi în rândul lor, şi au o tendinţă puternică de a egala noţiunile de "cetăţenie" cu "membru".

2. Exercită monopol religios şi încearcă să elimine concurenţa religioasă.

3. Sunt aliate cu statul şi puterile seculare – în mod frecvent apar suprapuneri de responsabilităţi şi se sprijină între ele.

4. Au o ierarhie ca o instituţie birocratică cu o diviziune complexă a muncii.

5. Angajează clerici profesionişti cu formare de cleric si cu diplomă obţinută în cadrul unei instituţii de învăţământ a religiei respective.

6. Principalul mod de a căpăta membri este prin naşterea şi socializarea copiilor in rândul cultului.

7. Permiterea diversităţii prin crearea diferitor grupuri în interiorul bisericii (ex. ordine de călugări sau măicuţe) pentru a nu se forma alte religii noi.

Exemplu clasic de biserică conform definiţiei de mai sus este Biserica Romano-Catolică, mai ales in forma ei veche. În zilele noastre Biserica Romano-Catolică a fost forţată să se transforme într-o confesiune din cauza pluralismului religios sau a competiţiei între religii. Cel mai bine se poate observa în cadrul catolicilor din Statele Unite. Procesul de schimbare din biserică în confesiune încă se desfăşoară în multe ţări din America Latină, unde majoritatea cetăţenilor rămân catolici.

O variantă a bisericii este ecleziastul. Aceasta are toate caracteristicile bisericii descrise mai sus, cu excepţia că au mai puţin succes în obţinerea adeziunii tuturor membrilor societăţii şi nu sunt singura autoritate religioasă. Acest tip de biserica estre reprezentat cel mai bine de religiile de stat europene.

Cultul de tip confesiune.

Confesiunea este la limita între sectă şi bisercă. Confesiunile apar atunci când biserica începe să piardă monopolul religios într-o societate. Când bisericile şi/sau sectele devin confesiuni se schimbă şi unele caracteristici ale lor. Johnstone oferă următoarele caracteristici ale religiilor de tip confesiune:

1. La fel ca bisericile, dar contrar sectelor sunt în relaţii bune cu statul şi puterile seculare şi pot încerca uneori să influenţeze Guvernul.

2. Încearcă să menţină relaţii tolerante şi prietenoase cu alte confesiuni în contextul pluralismului religios.

3. Se bazează în primul rând pe noii născuţi pentru mărirea numărului de membri, precum şi prin convertirea noilor adepţi. Unii urmăresc evanghelizarea.

4. Acceptă să schimbe măcar puţin dogma şi practicile religioase şi tolerează într-o oarecare măsură diversitatea teologică şi disputele teologice.

5. Urmează o slujbă şi un ritual de venerare îndeajuns de rutinate, care descurajează explicit expresivitatea emoţională spontană.

6. Educă şi angajează clerici profesionişti care trebuie să îndeplinească criterii formale pentru a fi certificaţi.

7. Accepta mai puţină implicare a membrilor decât sectele dar mai multă decat bisericile

8. De multe ori acceptă mai mulţi membri din clasele mijlocii şi superioare ale societăţii.

Majoritatea marilor grupări creştine formate după reformare sunt confesiuni prin această definiţie (de exemplu: baptiştii, metodiştii, luteranii, adventiştii de ziua a şaptea).

Sectele

Din punct de vedere sociologic o sectă este definită ca un grup religios nou format care protestează asupra unor aspecte ale religiei din care s-a despărţit (în general o confesiune). Motivaţiile lor tind să fie acuzări de apostazie sau erezie în confesiunea părinte. În general deplâng mişcările liberale din cadrul denominărilor şi cer întoarcerea la “religia adevărată”.

Conducătorii sectelor tind să fie dintr-o pătură socială şi/sau economică inferioară majorităţii confesiunii din care făceau parte, o componentă a confesiunii care nu a apucat încă să se dezvolte sau să fie înţeleasă. Cei mai mulţi sociologi cred că atunci când în crearea unei secte sunt incluse distincţii între clasele sociale, se va încerca să compenseze pentru statutul lor social inferior. De obicei rezultatul acestor factori este încorporarea în teologia sectei a unui dispreţ faţă de obiectele decorative ale celor bogaţi (exemplu: bijuterii sau alte semne de bogăţie).

După formare, sectele pot urma 3 căi: dizolvare, instituţionalizare sau eventual să se dezvolte într-o confesiune. Dacă secta începe să piardă membri atunci se va dizolva. Dacă secta capătă membri secta va fi obligată să adopte din caracteristiciile unei confesiuni pentru a putea menţine ordinea (exemplu: birocraţie, doctrină explicită etc.). Chiar şi atunci când numărul de membri nu creşte sau creşte foarte încet se vor crea anumite norme pentru a guverna activităţile de grup şi comportamentul în grup. Crearea normelor va rezulta în descreşterea spontaneităţii care sunt de regulă principala atracţie a sectelor. Adoptarea caracteristicilor confesiunilor poate fie să transforme secta într-o confesiune sau dacă se face un efort conştient pentru a se menţine o parte din spontaneitate şi din partea de protest a sectei se va crea o sectă instituţionalizată. Sectele instituţionalizate sunt undeva la mijloc între secta şi confesiune în dezvoltarea religioasă. Exemple de secte instituţionalizate: Huteriţii, Martorii lui Iehova, Iglesia ni Cristo şi Amish.

Multe din denominările existente astăzi în SUA îşi au originile în secte care au plecat din denominări (sau din Biserici în cazul Anglicanilor şi a Luteranilor). Exemple: Metodişti, Baptişti şi Adventişti de ziua şaptea.

Chipul cioplit cel de toate zilele

Da, mă refer la icoane. Să o luam cu începutul. Acu' o căldare de ani, se zice ca Dumnezeu i-a dat lui Moise, cocoţat singurel pe un munte înflăcărat, fumegând şi zgâlţâitor, nişte legi (aproximativ 10 la număr, depinde din care carte a Bibliei le iei şi cum vrei să le separi), ca să ştie şi poporul lui Israel ce trebuie şi ce nu trebuie să facă.

Eu ma refer în articolul de faţă doar la ce-a de-a doua poruncă, şi prezint mai jos două dintre cele trei variante prezente în Biblie:

A. Ce-a de-a doua poruncă, în varianta din Ieşirea 20:4-6:

4. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!

5. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam,

6. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

B. Ce-a de-a doua porunca, in varianta din Deuteronom 5:8-10:

8. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ.

9. Să, nu te închini lor, nici să le slujeşti, căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc.

10. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

Ok, deci se stipuleaza clar în ambele variante explicit, ca oamenii să nu-şi facă niciun fel de asemănare a niciunui lucru, prin asta zic eu incluzându-se pe sine, pe viitorul său fiu semizeu, sutele de sfinţi (ce vor intra in peisaj abia când se va adopta şi ideologia nemuririi sufletului), pe îngeri, pe draci, etc.

Şi totusi bisericile sunt literalmente ticsite cu icoane, atât la interior cât şi la exterior, depinzând de moda regională. Se profită de fiecare metru pătrat de tencuială pentru a insera un îngeras, un norişor, o maică cu prunc în braţe, un sfânt martir, un apostol, Diavolul, şi desigur Dumnezeu la puterea a3-a (respectiv un tip mai bătrân, un tip mai tânăr, şi după caz, un porumbel – că fantomă mai greu reprezentată artistic).

Si ce zic creştinii când sunt întrebaţi de neconcordanţa de faţă? Păi, ce se pricep mai bine: “interpretezi tu greşit: icoanele nu reprezintă chip cioplit”. Şi de aici variaţiuni pe aceeaşi temă: că de fapt oamenii nu se închină icoanelor, ci sfinţilor sau cui este reprezentat în icoană, că de fapt icoanele au scop decorativ, pentru a decora casa Domnului, pentru ambianta plăcută, şi că ei nu slujesc icoanele la propriu, ci pe Dumnezeu sau sfintii din ele.

Hai sa vedem ce zice practica în schimb, şi cum ar trebui facută diferenţa între obiect decorativ şi această aparentă derogare de la chip cioplit. Să presupunem că icoanele ar fi doar cu rol ornamental, să facă “atmosferă” în biserici, să contribuie la o ambiantă placută…...dar în cazul ăsta:

- oamenii n-ar trebui să meargă să facă coadă să le pupe, de parcă asta le-ar aduce vreun bonus care spală câteva păcate uşoare;

- n-ar trebui sa faca ritual de a pupa cele mai “importante” icoane de fiecare dată când trec prin, sau viziteaza o biserică, de parcă s-ar simţi icoanele mai prost dacă nu sunt venerate;

- n-ar trebui să stea pironiţi cu orele în genunchi în faţa lor, de parcă dacă stau lânga ele în biserică au un fel de special delivery către mailul lui Dumnezeu, şi dacă stau acasă să facă asta s-ar putea să ajungă rugăciunea în folderul de Spam;

- n-ar trebui să îşi facă cruce când trec prin dreptul lor, de parcă dacă trec fara să-şi facă s-ar supara sfantu’ din ceruri sau unde o fi, că nu i-afost venerată poza;

- n-ar trebui să le sfinţească înainte ca acestea să treacă de la valoarea de “lemn/plastic/sticlă pictat(ă)” la “sfântă icoană”;

- n-ar trebui sa fie “păcat” sa arunci icoane la gunoi, de parcă s-ar simti prost sfantu’ din icoana ca nu mai stă la loc de cinste;

- n-ar trebui sa fi nevoit sa dai foc şerveţelelor/cârpelor cu care le ştergi de picăturile de apa rămase pe suprafaţa lor în urma sfinţirii (pentru că apa aceea e apă sfinţită şi e păcat să o arunci la gunoi, ca şi în cazul tuturor lucrurilor sfinţite);

- n-ar trebui să depozitezi maldăre de flori sfinţite lângă ele de florii, de parcă se simte cel din icoană mai bine ca are o floare aflată în descompunere atârnată lânga el;

toate acestea reprezintă comportamente de venerare a obiectelor, atata timp cât comportamentul este legat de prezenţa obiectului specific, şi NU ar trebui să se întample dacă icoanele ar avea doar scop ornamental, precum o vază, un covor sau o veioză. Aşadar, un alt splendid caz adaugăt la înfloritoarea listă de interpretabilitate a cuvântului absulut.