Multă lume nu ştie de fapt de unde vine numele lui Iisus, aşa că m-am decis să scriu despre asta.
În primul rând, să explic titlul.
Hristos nu este un nume, este un titlu şi înseamnă “alesul”,”mântuitorul”. Grecii au tradus din ebraică mashiakh prin Χριστός (Hristos). Popoarele majoritar catolice sau care au fost catolice la un moment dat au preluat traducerea din latină: Christus.
Dar ce ştim despre celălalt nume pe care îl poartă? Mai jos o sa spun povestea pe scurt a numelui.
Pentru început, puţină istorie asupra numelui Yeshua. Prima dată când acest nume apare în biblie este în Exod 17:9-14. Acest nume e format din doua cuvinte, יהו Yeho – o variantă a lui YHWH (Zeul Israelului) şi שוע care este varianta scurtă a substantivului SHUA. Yeho-shua se poate traduce prin următoarele variante acceptate:
“Yhwh” salvează
“Yhwh” este mântuirea
“Yhwh” e o ruga mântuirii
“Yhwh” e o rugă pentru mântuire
“Yhwh” e un strigăt de ajutor
“Yhwh” e sprijinul meu
Din variantele vechi ale bibliei în ebraică יְהוֹשֻׁעַ Yehoshua a fost transformat în varianta din aramaică יֵשׁוּעַ Yeshua, variantă care a ajuns să fie foarte răspândită şi care a ajuns să fie tradusă în greacă. Grecii nu aveau un echivalent al literei ש shin (ş) aşa că l-au înlocuit cu litera σ sigma (s) şi au mai adăugat la sfârşit terminaţia singular masculin –s, rezultând numele din greacă Ἰησοῦς Iēsous, care la noi a ajuns sub forma Iisus.
Hai să recapitulam.
Titlul ar fi trebuit să fie: Mântuitorul YHWH este mântuitorul mântuitorul este pleonasm.
Desigur poate acum vă întrebaţi ok şi ce e cu asta? Ai scris un articol doar pentru asta?
Articolul adevărat de fapt o să vină săptămâna următoare şi ca să nu fie foarte mare l-am spart în două. So stay tuned for more.
Toți suntem experți în urși
Acum 4 luni
Postări
1 Comment:
ubi dubium ibi libertas
A fi liber nu înseamnă a alege din mai multe variante pe cea preferată. Cu atât mai mult îndoiala nu poate fi o dovadă a libertății. Ești liber în a face ceva, abia atunci când acel ceva nu este influențat cu nimic din ceea ce zace în tine drept cunoaștere sau alte trăsături caracterologice determinate în structura ta moștenită prin ereditate. Liberul arbitru nu face decât să îți lege posibilitatea de a te... „exprima liber”, de cele ce spuneam mai sus. Omul cu adevărat liber nu raționează, el nu alege o variantă din ceea ce ar fi cunoașterea sa. Experiența de viață, trăsăturile de caracter, temperamentul, instinctele nu fac decât să-ți îngrădească adevărata libertate, adică să o transforme tocmai în contrariul ei. Ești cu adevărat liber abia atunci când impulsul spre acțiune nu ține cont de nimic. Acest impuls nu trebuie să vină decât din iubire pentru fapta în cauză, iar această iubire este o stare care nu condiționează în niciun fel acțiunea. Vorbesc aici despre iubirea spirituală, adică despre starea în care omul nu mai contează pentru el însuși pentru că el nu mai este o personalitatea, un egou pământesc. Sintagma afișată de tine era poate valabilă pe vremea când omul încă aspira la sufletul rațiunii sau în cel mai bun caz, se ostenea încă să-l construiască în propria-i structură sufletească și asta pentru că, atunci, rațiunea era forma de libertate a omului față de lumea spirituală. Pentru acele vremuri era, desigur, o formă de libertate. Doar că acele timpuri au trecut. În prezent omul luptă să revină în lumea spirituală ca entitate liberă, cu adevărat liberă. Iar această adevărată libertate nu poate fi asigurată decât de iubirea de care pomeneam mai sus... iubirea spirituală, necondiționată, pe care trebuie să o primim în suflete chiar de aici pentru că a te uni cu lumea spirituală nu înseamnă a urca tu la ea, ci a o coborî pe ea, aici, la tine. Asta este marea diferență între creștinism și celelalte religii. Creștinismul este o religie a iubirii, iar prin religie trebuie să înțelegi tocmai ce spuneam mai sus, adică drumul prin care se urmărește relegarea lumii căzute, din vremurile lui Adam, cu lumea din care a căzut. Diferența o poți remarca și mai bine aplecându-te asupra Vechiului și al Noului Testament. Cel de al doilea este... „îndrumarul de viață” pentru omul care abia pășește spre rațiune, pentru omul care prin rațiune devine responsabil de faptele sale, fapte care sunt, însă, îngrădite, legate de cunoașterea fără de care nu ar putea exista rațiune. Primul, adică Noul Testament face, abia, trecerea spre omul liber, fiind o religie a iubirii. Iubire versus lege... ăsta este contrastul dintre cele două Testamente și argumentul evolutiv al întregii omeniri! Adu-ți aminte de... „de lemn încă atârnat”, adică de apostolul Pavel. Sintagma folosită de tine îmi aduce aminte de altă mare eroare comisă de Descartes cu acele „dubito ergo cogito”. Mă rog, altă discuție... Sper să nu te deranjeze prea tare comentariul meu... Doamne, ajuta.
Post a Comment