vineri, 12 noiembrie 2010

Bataia e rupta din rai!


Copil cu frica de Dumnezeu
Peste 70% dintre părinții români recunosc că-și bat copiii, iar 20% dintre minori nu sunt bătuți cu mâna goală. Cel puțin așa reiese din datele studiului realizat de UNICEF, fundația „Copiii noștri” și Programul „Step by Step”. La sondaj au luat parte membrii a peste 2.800 de familii din toate categoriile sociale, subiectul fiind comportamentul acestora față de 2.631 de copii.

În puține culturi pedepsele corporale aplicate copiilor de către părinți sunt privite cu mai multă dezinvoltură decât în Romania. Există un larg consens la noi in jurul ideii că pedepsele corporale fac parte în mod natural din educația acordată de părinți odraslelor lor. În mentalitatea noastră, copilul trebuie „dresat", copilului trebuie să i se impună limite stricte, pentru că altfel, el „te pune la încercare" și te sfideaza.

Este un tablou sinistru al României de azi, țara în care chiar și maltratearea unui câine este pedepsită, în teorie, mai aspru. Găsesc paradoxal și cât de ușor se poate cădea de acord că bătaia nu este recomandată in dresajul unui căine dar este recomandată în cazul copilului. Copii sunt animale demente ce trebuiesc îmblânzite.

Ce spune “reperul moral”?

Ai crede că fițuica ridicată la rangul de reper moral și intitulată pompos “Sfânta Scriptură” condamnă explicit astfel de acțiuni. Până la urmă Isus a spus “Lasați copii să vină la mine” nu “Aduceți-ii în palme”. Nici o șansă.

În Pilde (13, 24) găsim voia lui Dumnezeu pentru copii nesupuși. De fapt, chiar arhicunoscutul proverb "Bătaia este ruptă din rai" își are originea în acest citat:
"Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme."
Un site pentru călăuzirea ortodocșilor îi sfătuiește pe părinți ca:

“Prin aplicarea unor măsuri de disciplină, incluzând câteva palme, copiii pot deprinde încă de la 3 ani să stea liniștiți două-trei ore, cât ține slujba. Ei pot fi scoși afară pentru câteva minute, iar apoi îsi vor relua locul în biserică. Încă de mici, fetele ar trebui să stea în stânga, cu femeile, iar băieții în dreapta, cu bărbații. În felul acesta, copiii vor învăța că Biserica este ceva special.“ mai mult, “părinții sa îi mustre cu bătaia, pentru a forma copii ortodocsi, și nu mici monștri”
Așadar copii sunt niște monștri care, dacă la 3 ani se plictisesc de urletele popilor, trebuiesc luați urgent la palme și îndrumați spre sfantul duh, că numai așa înveți că biserica e ceva special. De asemeni, nu se sângerează în biserica - mare grijă deci unde dați.

De aceeași părere este și Parintele Cleopa a carui viața în sihăstrie l-a învațat foarte multe despre educația copiilor, deși personal nu a avut vreunul.  
"Auzi ce lume crește azi? Și aceasta este vina părinților, că n-au pus mâna pe vargă când a trebuit și nu i-au spus: "Hai la rugăciune! Hai la biserică! Hai la spovedit! Azi este vineri, este post, nu mânca de frupt! Astăzi este sărbătoare, nu lucra!"
Copilul crescut fără frică de Dumnezeu, nu mai stie ce-i mamă, ce-i tată, ce-i păcat, ce-i moarte, ce-i judecată. S-a trezit ca o fiară."
Copii sunt fiare, copii sunt monștri, copii merită bătuți.

Ce spun psihologii?
"Un copil crescut în violență, neglijare, abandon, stocheaza toate experiențele; peste unele din acestea va trece, prelucrandu-le la nivel cognitiv, altele însă nu vor fi depașite niciodată și pot iesi la lumină în momente critice de-a lungul vieții. Frica intensă și sentimentul de neajutorare pe care copilul le resimte pe termen lung au consecințe puternice în modelarea personalității individuale, afectându-i demnitatea și identitatea." Denis M. Donovan și Deborah McIntyre
Un copil nu uită. Odata cu durerea fizică, umilirea, neputința, durerea psihică rămân acolo pentru toata viața și au urmări multiple. Pe termen lung, traumele duc la un dezechilibru psihic al victimei.

luni, 23 august 2010

A good ol' fashioned book burning

Pastorul unei biserici din statul american Florida a decis ca a sosit timpul să se scalde în latrina religioasa și propune, pentru a comemora atentatele din 11 septembrie 2001, organizarea unei zi internationale de ardere a Coranului.

Biserica 'Dove World Outreach Center'  îşi invită enoriaşii să ardă în viitorul 11 septembrie exemplare din Coran în faţa porţilor sale la Gainville (la 500 km la nord-est de Miami), ba invită şi alte centre religioase să facă la fel pentru a-şi aminti astfel de victimele atentatelor şi a combate 'demonul Islamului'.

'Islamul şi sharia sunt responsabile de 11 septembrie. Vom arde exemplare din Coran pentru că noi credem că este timpul pentru creştini, pentru biserici, pentru responsabilii politici să se ridice şi să spună: 'Nu, Islamul şi sharia nu sunt binevenite în SUA'' , a declarat pastorul Terry Jones

Reprezentanții "Religiei păcii și iubirii" nu s-au lăsat nici ei mai prejos, membri ai unui forum pe internet care apără jihadul, Al-Falluja, au reacţionat ameninţînd că vor face să curgă ´râuri´ de sânge american. Oficialii din Gainesville s-au declarat ingrijorati de violentele care s-ar putea produce. Biserica a primit cateva amenintari cu moartea iar persoane necunoscute au rupt doua panouri aflate in apropierea lacasului de cult.

Intr-o hilară încercare de a organiza un contra-eveniment, "Consiliul pentru relații Americano-Islamice" propune în paralel un dineu sub titlul "Împărtășește Coranul"; probabil vor lăsa deoparte versetele mai puțin populare. Știți voi ... pedofilie, intoleranța, decapitări ... părțile mai zemoase.

Și mai amuzat este unul dintre cele 10 motive date de Terry Jones pentru care Coranul ar trebui ars.
"Cele mai timpurii scrieri cunoscute despre profetul Mohammed au fost scrise la 120 de ani de la moartea sa. Toate scrierile islamice (Coranul si Hadith, biografiile și tradițiile) sunt confuze, inconsistente și contradictorii. Poate că Mohammed nu a existat niciodată. Nu avem nicio dovadă coerentă despre de ce a spus sau făcut și totuși musulmanii urmează fără ezitare învățăturile distructive ale islamului. ". Ironia face că același argument este aplicabil și Bibliei, la pachet cu creștinismul.

joi, 29 iulie 2010

Conformism social

Trinitate, transubstanțiere, miracole, moaște; când este vorba de religie nimic nu pare să fie îndeajuns de ridicol pentru a nu fi acceptat. Cum se face că persoane educate, membrii funcționali ai societății sunt dispuși să iși suspende gândirea și să accepte orice basm religios?


În 1955 psihologul american Solomon Asch realizează un studiu prin care încearcă să determine în ce fel ideile grupului influențează ideile personale. Cu alte cuvinte, ce se întâmplă cu oamenii confruntați cu o realitate socială care intră în conflict cu percepțiile lor de bază asupra lumii. 


Participantul este recrutat pentru un studiu despre percepția vizuală, care începe cu evaluarea dimensiunii relative a unor linii. Îi sunt arătate cartonașe cu trei linii de lungimi diferite și este rugat să spună care dintre cele trei are aceeași lungime cu o linie de comparație. Una este mai scurtă, cealaltă mai lungă și a treia are exact aceeași lungime cu linia de comparație. Sarcina este una extrem de usoară. În acest studiu participantul nu este singur; este flancat de alți subiecți, șapte la număr. La început răspunsurile celorlalți subiecți coincid cu cele ale participantului dar, la unele încercări, fiecare dintre ei, pe rând, relatează că vede linia lungă ca fiind de aceeași lungime cu linia medie sau linia scurtă la fel ca cea medie. (Participantul nu este informat, dar ceilalți subiecți sunt membrii ai echipei de cercetare și au fost instruiți să dea unanim răspunsuri incorecte la unele întrebari critice). Această situație se repetă în 12 cazuri din 18. Ce va face participantul la experiment? Se va alinia celorlalți sau iși va păstra independența spunând ceea ce vede (și este real).






70% dintre participanți au cedat grupului la unele dintre probele critice, 30% s-au conformat la majoritatea probelor și doar 25% și-au menținut independența pe parcursul testării. 5% dintre subiecți s-au conformat în toate cele 12 cazuri.


Rezultatele testului au fost surprinzătoare chiar și pentru Asch: “Tendința către conformism este atât de puternică în societate încât tineri bine intenționati și inteligenți sunt dispuși să numească albul - negru. Este o problemă ingrijorătoare.”


Experimentul lui Asch ridică întrebari asupra rolului jucat de creier în conformitatea socială. Când oamenii se conformează, decid rațional să meargă cu grupul sau chiar iși schimbă percepția și acceptă validitatea informației noi, dar eronate, oferită de grup. 
Pentru a răspunde la această întrebare un studiu recent a folosit tehnologia avansată de scanare a creierului. Folosind imagistică de rezonanţă magnetică funcțională (FMRI) cercetatorii pot observa creierul activ atunci când o persoană se angajează în diferite sarcini, detectând regiunile specifice ale creierului care sunt energizate în timp ce realizează diferite sarcini mentale. 


Ca și în experimentul lui Asch, subiecții cedează grupului dând raspunsurile greșite. Când au cedat erorii, conformitatea a fost observată sub forma unor schimbari în anumite regiuni ale cortexului cerebral destinate vederii și orientării spațiale. În mod surprinzător, nu vor apărea schimbări în zonele cortexului frontal care se ocupă de monitorizarea conflictelor, planificare sau alte activitați mentale de ordin superior. Pe de altă parte, dacă subiecții fac judecați independente care se opun grupului, creierul s-a activat în zone cu pregnanță emotională. Aceasta înseamnă că, pentru cei care și-au menținut independența, rezistența a creat o povară emotională - autonomia presupune costuri psihice. 


Cercetătorul principal al studiului, Gregory Berns, concluzionează: “Ne place să credem că a vedea înseamnă a crede, dar rezultatul studiului arată ca a vedea înseamană a crede ceea ce grupul îți spune să crezi”. Cu alte cuvinte, atunci când se cristalizează într-un consens de grup, vederile altora pot să afecteze modul în care percepem aspecte importante ale lumii externe, punând astfel sub semnul întrebării chiar natua adevărului. Numai devenind conștienți de vulnerabilitatea noastră fața de presiunea socială putem începe să ne formăm rezistența la conformitate. 


[PDF] Opinions and Social Pressure, Scientific American, 1955

What Other People Say May Change What You See, New York Times, 2005

duminică, 9 mai 2010

Tăticul lui Iisus

Un stâlp de temelie al creștinismului este reprezentat de naşterea miraculoasă a lui Iisus. Atât de miraculoasă, pe cât de controversată. Ai zice că un lucru important ca ăsta măcar ar fi menţionat independent şi identic în câteva locuri importante, cel puţin. Ei bine, surpriză, nu-i aşa. Să vedem ce are de zis scriptura :

Mesia trebuia să fie un urmaş al lui David:
Romani 1:3 “născut din sămânţa lui David, după trup”;
Fapte 2:30 “Dumnezeu i s-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui”,
2 Regi 7:12 “voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa.”

Deci clar Iisus trebuia să provină fizic, din seminţia lui David. Astfel, genealogiile prezentate in Matei 1 si Luca 3, ambele arată cum Iosif este urmaşul fizic al lui David. Dar hopa....parcă Maria născuse virgină, aşadar de ce s-au mai chinuit ăia doi să compună fiecare câte o genealogie, ca să ateste ca Iosif se trage din David, dacă Iosif nu ar fi contribuit cu material genetic pentru viitorul Mesia? Ar fi cam pierdere de vreme să stai să înșirui generaţii şi cu un pas înainte de cea care urma să conteze, copilu’ să se nască printr-o minune, sădit de un duh, aşadar sămânţa lui David să nu joace niciun rol.

Mai mult, dintre 4 evanghelii câte au hotărât ulterior să păstreze (probabil astea 4 se asemănau cel mai mult din câte au fost scrise), doar două prezintă genealogia de la David la Iosif (un lucru important zic eu, având în vedere că profeţia cerea provenienţa din sămânţa lui David), şi chiar şi aceste singure două genealogii se contrazic una pe cealaltă.

Matei 1 prezintă genealogia lui Iisus, prin regele Solomon (ca fiu al regelui David), si numără 28 de generaţii între David şi Iisus (deci 27 între David şi Iosif), în timp ce Luca 3 prezintă genealogia lui Iisus din David, prin 42 de generaţii, fără a-l mai include pe regele Solomon pe fir (ci aici fiind prezentat ca trăgându-se din Natan, alt fiu al lui David). De altfel de-abia se întâlnesc 12 nume care să coincidă între cele două genealogii privite comparativ, şi nici măcar în aceeaşi ordine.

Luca mai întăreşte în 1:32 („Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, părintele său“) că Iisus ar trebui să se tragă direct din “seminţia” lui David. Aşadar ambii înşiră o genealogie a lui Iosif ca fiind urmaşul lui David, dar în acelaşi timp menţionează că Maria naşte în urma pogorârii duhului sfânt, şi deci fără ‘ajutor’ din partea seminţiei regeşti a lui David (Luca 1:34, Matei 1:18).


Cât despre profeţiile VT, se menţionează că pe mântuitor îl va chema Emanuel (Isaia 7:14: „Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”). Nici Matei nu se opreşte din contraziceri, în 1:21-23:

"ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, (...) Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu"."

Păi, o să-l cheme Iisus ca să împlinească profeţia care spunea că trebuie să-l cheme Emanuel?

Într-o încercare de a împăca capra cu varza, printre altele, a apărut adopţianismul, ce consta în ideea că Iisus a fost un copil născut ca oricare altul, lui Iosif şi Mariei, şi că acesta a devenit fiul al lui Dumnezeu abia la botezul său, astfel păstrând linia de descendenţă din David (care din ele nu se ştie), însă creând alte probleme la rândul său (cu fecioria cum rămânea, dar cu prevestirea, inseminarea, vizita lu’ Gavriil, etc). După cum era de aşteptat, mişcarea a fost declarată erezie la sfârşitul secolului al doilea, şi a fost respinsă de către Consiliul de la Niceea, care a băgat pe fir doctrina trinităţii, care spunea că fiul exista din totdeauna.

Mulţi apologeți creştini explică flagranta contradicţie afirmând că Luca enumeră genealogia lui Iisus prin Maria, în timp ce Matei o enumeră pe cea de partea lui Iosif. In primul rând se ridică nişte semne de întrebare având în vedere statutul femeilor în societatea patriarhală de pe vremea aceea. Acestea aveau cam aceleași drepturi şi libertăţi ca şi un animal de povară. Ambele genealogii enumeră numai nume bărbăteşti, sugerând că numai prin ei era privită descendenţa (probabil femeile erau privite doar ca un incubator pentru seminţia bărbatului). Dacă într-adevăr Maria ar fi fost virgină la naşterea lui Iisus, şi pentru ca Iisus să fie totuşi descendent al lui David, atunci de ce enumeră Matei genealogia lui Iosif până la David, ca justificare a îndeplinirii profeției, şi nu pe a Mariei? Sau a amândurora, dacă ambii ar fi fost urmaşi ai lui David?

Luca îl menţionează pe Eli ca fiind tatăl lui Iosif: „şi Iisus (...), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli”, în timp ce Matei spune că tatăl lui Iosif era Iacov („Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei”). Dacă Luca vorbea de fapt despre genealogia Mariei (chit că spune clar Iosif), ar însemna că de fapt Eli să fi fost socrul lui Iosif. Deci tatăl Mariei. Dar parcă Maria i-a avut ca părinţi pe Ioachim şi Ana...o dăm în alte contradicţii. Şi mai mult decât atât, de unde imensa diferenţă de generaţii? Iosif a fost în a 27-a generatie de la David încoace, Maria într-a 41-a, si au trăit în aceeaşi perioadă (Iosif fiind şi mai în vârstă)??




luni, 3 mai 2010

Putem spune cu certitudine că Iisus a existat?

Cuvânt Înainte

Data trecută am vorbit despre numele lui Iisus. Concluzia articolului este că nu prea ştim numele lui Iisus (wait what?). Numele lui, ar fi putut sa fie Ieshua, Hristos fiind doar un titlu. Sau numele i-a fost dat după datorită semnificaţiei puternice pe care o are, Ieshua însemnând "YHWH este mântuirea". Mai mult în Biblie se spune că numele mântuitorului este Emanuel (Isaia 7-14, Matei 1-23). Una din doua fie Biblia e greşită fie e greşită.
Acestea fiind spuse, dovezile “istorice” le-am împarţit în două categorii, după sursele lor. Scrieri creştine (din cadrul Bibliei, texte apocrife, părinţii bisericii) şi surse necreştine (autori greci sau romani).
Scrierile biblice sunt părtinitoare şi uneori se contrazic, de exemplu unde s-a născut Iisus, Betleem Matei 2:1-6 , Nazaret Luca 2:1-7 poveste care are multe puncte slabe (ask me) sau Galilea Ioan 7:41-43 sau care sunt strămoşii lui Iosif, aşa că aici vom discuta mai mult despre scrierile externe Bibliei.
Nici una din scrierile care “îl atestă” pe Iisus nu sunt contemporane cu el, ceea ce ar trebui să ne pună un semn de întrebare.
De asemenea, acest document este WIP (work in progress). Dacă doriţi puteţi să contribuiţi cu adăugiri (pro sau contra) în comentarii, iar eu voi face update.


Pliniu cel Tânăr
1. Ce a spus:
Într-o scrisoare către Traian,
Cei care au negat că sunt sau că au fost creştini, atunci când au invocat zeii în cuvintele dictate de mine, te-au slăvit cu vin şi arome, pe care le-am adus comandat special pentru acest scop, împreună cu statuile zeilor şi mai mult decât atât l-au blestemat pe Hristos – şi se zice că cei care sunt creştini adevăraţi nu pot fi forţaţi să facă asta – pe aceştia i-am lăsat să plece. Alţii care pe care informatorul nostru i-a declarat creştini, dar care au negat că sunt zicând că au fost dar au încetat să fie, unii acum 3 ani, alţii mai demult, unii zic că acum 25 de ani. Toţi ţi-au slavit imaginea şi statuile zeilor şi l-au blestemat pe Hristos.

2. Ce ştim despre text?
- E scris în aproximativ 112.
3.
3.Cum interpretăm?
Această scriere e destul de târzie şi nu spune decât că Pliniu cel Tânăr a pedepsit pe unii care credeau într-un mântuitor. Nu specifică dacă acela era Iisus.

Tacitus
1. Ce a spus:
Nero a avut remuşcări pentru pornirea focului şi pentru aplicarea celor mai deosebite torturi asupra unei clase urâte pentru abominaţiile lor, numiţi creştini de către populaţie. Christus, după numele căruia sunt numiţi, a suferit pedeapsa extremă în timpul domniei lui Tiberius 14-37, de mâna unuia dintre procurorii săi, Pontius Pilatus, şi o superstiţie veninoasă a, momentan ţinută în frâu, a izbucnit din nou nu numai în Iudea, prima sursă a răului, dar până şi în Roma, unde toate lucrurile hidoase şi ruşinoase din toate părţile lumii sunt aduse şi devin populare.

2. Ce ştim despre text?
- E scris în aproximativ 116.

3. Cum interpretăm?
La fel ca scrierea precedentă, este târzie şi vagă.

Suetonius
1. Ce a spus:
Cum evreii continuau să facă scandal la instigarea lui Chrestus, i-a (Claudius) izgonit din Roma.

2. Ce ştim despre text?
- E scris în aproximativ 115. Faptul despre care se spune este posibil să fie cel descris în Biblie (faptele apostolilor 18:2 http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=26&cap=18)

3. Cum interpretăm?
Cuvântul Chrestus se pare că este o variantă a lui Hristos, scrisă greşit, dar pe de altă parte era şi un nume comun pe vremea respectivă, însemnând bun, sau folositor. În Biblie se spune că convertirea evreilor izgoniţi din Roma s-a petrecut după faptul descris în text, ceea ce mă face să cred că Chrestus era doar un alt om. Concluzia, textul este ambiguu şi nu poate fi luat ca o dovadă.
Nota. Şi Suetonius povesteşte într-o altă scriere despre persecuţia creştinilor a lui Nero, dar spre deosebire de Tacitus, acesta nu îl învinuieste pe Nero de pornirea focului în Roma şi spune doar că îi pedepsea, nu că i-ar fi torturat.

Mara bar Sarapion
1. Ce a spus:
Ce beneficiu au obţinut Atenieni pentru că l-au omorât pe Socrate, văzând că tot ce au primit ca răzbunare a fost foamete şi boală? Sau cei din Samos pentru arderea lui Pitagora, văzând că într-o oră tot oraşul lor a fost acoperit de nisip? Sau evreii pentru că şi-au omorât Înţeleptul Rege, văzând că de fiecare dată când au încercat să îşi facă un regat nu au reuşit? Pentru că Dumnezeu le-a dat cu dreptate recomnpensa înţelepciunii la toţi trei. Pentru că Atenieni au murit de foame; şi pentru că oamenii din Samos au fost acoperiţi de nisip fără scăpare; şi pentru evrei, aduşi la pragul disperării şi alungaţi din regatul lor, nu sunt acceptaţi pe nici un tărâm. Nu, Socrate “nu” a murit din cauza lui Platon; nici Pitagora nu a murit din cauza statuiei Herei; nici Înţeleptul Rege nu a murit din cauza noilor legi pe care le-a promulgat.

2. Ce ştim despre text?
- Textul respectiv a fost scris între secolele 1 şi 3.

3. Cum interpretăm?
Înţeleptul Rege este interpretat de unii ca fiind Iisus, pe motivul că nu există alt rege care să corespundă descrierii, iar lui Iisus i se spune de câteva ori in Noul Testament “Regele Iudeilor” ex Matei 2:2, Marcu 15:12, Luca 23:3. Problema cu această interpretare este că vina pentru execuţia lui Iisus este de obicei aruncată pe Pilat, nu pe evrei, iar descrierea se poate aplica şi unui rege atestat istoric: Amon al lui Iuda (a domnit cca 643/642-641/640 î.e.n), a fost asasinat de către servitor ca răzbunare pentru că se închina la idoli. După asasinarea sa oraşul a fost asediat de către Babilonieni şi evreii au fost alungaţi de pe tărâmul lor. Mai mult autoarea a scris despre Socrate (secolul 5 î.e.n) şi Pitagora (secolul 6 î.e.n) ceea ce poate sugera că autoarea textului se referea la o perioadă de timp specific, iar Amon (sec 7 î.e.n) este mai apropiat de aceştia istoric.

Celsus
1. Ce a spus:
Faptele lui Pilat se presupune că sunt documente oficiale ale lui Pilat raportând evenimente în Iudea pe vremea împăratului Tiberius (astfel ar fi trebuit să fie printre 'commentaii principis'). Prima dată a fost menţionată de către martirul Iustin, în prima sa apologie (circa 150) către Antoninus Pius, Marcus Aurelius şi Lucius Verus. Iustin spunea că afirmaţiile lui referitoare la crucificarea lui Iisus, şi unele din miracolele sale, pot fi verificate în documentul oficial “Faptele lui Pontius Pilat”. În afară de Tertullian, nici un alt scriitor nu a menţionat acest document, iar Tertullian spune că Tiberius a discutat detaliile vieţii lui Iisus în faţa Senatului Roman, un eveniment care este universal considerat absurd.

2. Ce ştim despre text?
- E scris în aproximativ 180.
- 'Commentaii principis' sunt documente oficiale trimise de Pilat către Tiberius, în care textul menţionat de Celsus nu există.

3. Cum interpretăm?
Celsus ne spune foarte clar că la vremea la care trăia el nu existau documente oficiale care să îl ateste pe Iisus. Spune doar că un om a susţinut că Tiberius a citit din el, într-o întâmplare care mai mult ca sigur nu a existat. Nu văd acest text ca o confirmare a existenţei lui Iisus, dimpotrivă ca o incertitudine şi mai mare aruncată asupra existenţei sale.

A mai rămas doar Josephus pe care nu o să îl discut aici pentru că scrierea lui este foarte controversată. Mare parte din scrierea lui a fost modificată. Se ştie că Josephus a spus ceva despre Iisus, dar nu avem scrierile lui originale.

Concluzie. Nu avem nici o dovadă clară că Iisus a existat cu adevarat. Dacă Iisus ar fi existat cu adevărat aşa cum e relatat in Biblie, atunci tinand cont că a facut o sumedenie de lucruri ieşite din comun, ar fi trebuit să apară in scrierile vremurilor respective. Nu la zeci sau sute de ani după.



joi, 29 aprilie 2010

Obiceiuri pagâne in tradiția creștină - Pomana

Incapacitatea de a înțelege și de a explica marea trecere, moartea, a fost motivul apariției a numeroase rituri și ritualuri funerare. Acestea s-au păstrat aproape neschimbate din cele mai vechi timpuri până în prezent, fapt explicat prin credința că orice abatere de la vechile tipare ar duce la pierderea eficenței. Cultura populară este cea care conservă încă, prin ritualul de inmormântare, în repertoriul activ sau cel pasiv, formele străvechi.

La origini ritualurile funerare sunt împletite cu ritualurile de fertilitate, noteaza Eliade. Solidaritatea morților cu fertilitatea și agricultura este și mai evidentă atunci când studiem sărbătorile sau divinitățile în legătură cu aceste două scenarii culturale. De cele mai multe ori o divinitate a fertilității devine și zeitate funerară. Agricultura, ca tehnică a fertilității, a vieții care se reproduce intâlnește lumea morților prin solidaritatea cu pământul; morții, ca și semințele, sunt îngropați, pătrund în dimensiunea htonică doar lor accesibilă. Asemenea grăunțelor îngropate, morții așteaptă revenirea lor la viaţă sub o nouă formă. De aceea ei se apropie de cei vii mai ales în momentele de maximă vitalitate a colectivității, adică la serbarile zise ale fertilității, când forţele dătătoare de viață ale naturii și ale grupului uman sunt evocate, dezlănțuite, exacerbate prin rituri și prin belşug.
Ospățul colectiv, pomana, reprezintă această concentrație de energie vitală și este indispensabil atât la serbările agricole cât și la pomenirea morților. În trecut, şi în unele locuri chiar şi astăzi, ospețele aveau loc chiar lângă mormânt, pentru ca defunctul să se poata ospăta din prea-plinul vital dezlanțuit.

De ex la popoarele nordice Jul-ul (Crăciunul) era o sărbătoare a morților și totodata o celebrare a vietii. De Jul adesea se fac nunți, au loc ospețe și se îngrijesc mormintele.

Morții se întorc în acele zile să ia parte la riturile de fertilitate ale celor vii. În limba noastra "a pomeni" însemna, la origine, a trezi (de unde și expresia somn nepomenit - de netrezit). în acesta sferă de înţelesuri trebuie încadrat și obiceiul pomenii funerare. Iniţial acest act era legat de trezirea periodică a celor morți, de revenirea lor în lumea alba, în lumea vie. Hrana era, mai ales, pentru îmbunarea lor precum și pentru revigorarea duhurilor dispărute. Alimente frecvent întâlnite în preparatele specifice pomenii sunt laptele și mierea, ce au caracter de "aliment al vietii" în mitologiile străvechi.

Dacă morții au nevoie de exuberanta vitală nu este mai puțin adevărat că și cei vii au nevoie de ei pentru a le apăra semănăturile și pentru a le ocroti recoltele. Lor li se adresează plugarul pentru a-i binecuvânta și sprijini munca. Hipocrat ne spune că sufletele celor morți fac să creasca și să rodeasca semintele; vânturile (adica sufletele morților) dau viaţă plantelor și tuturor lucrurilor. în Arabia, ultimul snop, numit "bătrânul", secerat de insuşi stăpânul lanului, este aşezat într-un mormânt și îngropat cu rugăciuni prin care se cere că "grâul să renască din moarte la viaţă". În timpul semănatului finlandezii îngropapă în pământ oseminte sau obiecte ce au aparţinut morților.

Nu este de mirare că aceste obiceiuri nu au fost lesne abandonate la apariția creștinismului; legătura oamenilor cu pământul și cu stramoșii este mult mai puternica decât noua religie. În timp oamenii îmbrățişează noua doctrină, dar obiceiurile ramân.

În creştinism pomana este rezultatul noțiunii morale a darului și a sacrificiului pentru altul. Deşi intră sub paradigma darului, pomana rămâne o masă rituala și nu doar un sacrificiu, o donație. Participanții la masa ceremonială sunt părtași la aceeași manifestare a sacrului ca și practicanții păgâni.
Sunt rânduite, după decizia bisericii, mai multe pomeni:
- La 3 zile după deces are loc pomana uşurării sufletului care se înalță în lumea de dincolo, și prima prezentare la tronul Tatălui ceresc.
- La 9 zile când este prezentarea a doua a sufletului la Tatăl ceresc, însoţit de nouă cete îngereşti ce se roagă pentru el.
- La 40 de zile sufletul se prezintă pentru judecata particulară, judecată în care se hotărăște menirea lui până la judecata de apoi când se va prezenta cu trupul. Ziua a 40-a este şi ziua în care cel mort intră în comunitatea sufletelor rudeniilor.
În Moldova se practica pomana şi în a 20-a zi, ca jumătate a perioadei de 40 zile. Este indicată în Hrisovul lui Ştefan cel Mare dat în anul 1406 Mânăstirii Antonie Zografu.
Tot ca zile de pomenire individuala sunt parastasele la împlinirea a jumătate de an, un an, doi ani şi din an în an până la şapte ani pentru a demonstra dragostea celor vii faţă de morți.

Mai sunt specificate sărbători de pomenire comuna, numite Moşi. De fapt, moşii fac parte fie din categoria arhaică (Moşii de Rusalii, Moşii de Sânziene, Moşii de Sântilie, Sâmedru sau Crăciun), fie din categoria mitică creştinizată: Moşii de iarnă, de Joia Mare, Paşti, Sâmpetru, dintr-o categorie numită mixtă făcând parte Moşii de Ispas. De asemenea sărbătorile păgâne din preajma echinocțiilor şi a solstiţiilor au fost trasnformate în "moşi".

Mai Amintesc:
Moşii de Iarna - Pomană pentru drepţii Vechiului Testament, a celor care au murit pe neaşteptate sau fară pocăinţa necesara. Nu se pomenesc cei nebotezaţi. Moşii de Vară, Moşii de toamnă (specifici Greciei).
Mosii de Rusalii: Se dau de pomană colaci şi olcuţe cu lapte (din nou laptele, aliment dătător de viaţă). Pretutindeni în Bucovina, sâmbata înainte de Rusalii se numeşte Sâmbata Moşilor.
"În sâmbata Moşilor, cred românii din unele părţi ale Bucovinei că nu e bine că cineva să mănânce până nu dă mai întâi ceva de pomană, pentru că în această zi se cuminecă toţi morţii şi, dacă unul din neamul celor morţi mănâncă, atunci cei morţi din neamul său nu pot cumineca". (Simion Florea - Înmormantarea la români)

"Mai este de însemnat că tot la aceşti moşi ies economii la vii, pruni şi grâne, dar mai vârtos la pometele(1) ce produc poame şi bând, după proverbul poporului, 40 ori 44 de pahare de vin, varsă vin sau rachiu la buciumii de vie spre a rodi și inconjurand agrul(2) îl afumă cu râză(3) spre a fi ferit de rele, dând tot atunci de pomană colac, vin, rachiu etc." (Simion Florea - Înmormântarea la români)
Observăm iar îmbinarea agriculturii cu pomenirea morţilor.

Coliva.
Grâul fiert din care se compune coliva înseamna, după doctrina bisericii, parte moartea naturii umane și parte învierea morţilor. Crucea de pe coliva înseamna că raposatul a fost creştin. Miezul de nucă zi zahărul simbolizeaza frumuseţea şi îndulcirea vieţii eterne. Adevaratele origine a colivei datează din timpul Arhiepiscopului de Constantinopole Eudoxie şi a Împăratului Iulian Paravatul, adică secolul al patrulea. Subliniez aici importanta grâului ca simbol al renaşterii, al vieţii. Mai mult, folosirea mierii (zahărul a fost introdus recent) ca aliment viu.

Alte obiceiuri relative la pomană ce ilustreaza îmbinarea obiceiurilor păgâne cu cele creştine:
"De cu seara, când a doua zi avea a se înmormânta răposatul venea preotul şi se aduceau una sau mai multe oi sau berbeci, mai cu seamă negri, se făcea o groapă şi întorcând vitele către apus, răsărite fiind acum stelele, le lipea lumânâri de ceară prin coarne, le citea o rugăciune și apoi venind rânduiții, le tăia, punând să curgă sângele în groapa făcută înadins pentru aceasta, numita ara. Capul şi pielea se dă preotului, de unde a rămas apoi proverbul: a da pielea popii." (Simion Florea - Înmormantarea la români)
În unele părţi din Moldova se face comândarea(4) şi astăzi cum se facea în timpurile vechi. Din pricina lipsurilor materiale însă, mulţi au renunţat la acest obicei costisitor.

"când cineva dă de pomana, atât în decursul comândării cât şi de alta dată la un ţigan, trebuie să dea cu piciorul de pământ dacă-i da în mână, și aceasta ca pământul să-i fie martor ocular la pomană facută țiganului pentru că se zice că țiganul îi ia mirul și botezul si-l arunca în iad; iar dacă pământul este martor la pomană țiganului să zica că i-a făcut ca la un crestin. Ţiganul când vede că acela ce-l miluieşte dă cu piciorul în pământ refuza a lua din mână" (Simion Florea - Înmormântarea la români)

Vămile.
După răscoala îngerilor, când Dumnezeu îi alunga din cer, îngerii răi cad pe pământ. Dumnezeu văzând că pica prea mulţi a poruncit ca cei care nu au ajuns pe pământ să rămână acolo unde sunt. Cei care nu au ajuns pe pamant atârnă şi acum în aer. Din dorinţa de răzbunare ei se sfătuiesc să facă vămi și să opreasca sufletele oamenilor care călătoresc de pe pământ spre cer.
Unii spun că sunt 7 vami, alţii 9, alţii 12, alţii 24 iar după unii chiar 99. Cei mai mulţi români sunt de părere că sunt 24 de vămi.
Mai departe se numeşte: una vama furtului, alta a uciderii, alta a omorului, alta a beţiei, alta a fumatului, a minciunii, a învrăjbirii .. etc.
Cea mai de pe urmă şi totodata cea mai fioroasa şi periculoasă vamă se zice că este o punte foarte lungă, dar numai cât unghia de groasă ca şi muchia cuţitului de lată, care duce peste un iazar fară de fund şi întunecos în care se află tot felul de gângănii, unele mai urâte şi mai fioroase decât altele.
La vama de lângă puntea aceasta numită și puntea raiului e aşa de întuneric că nu se vede nici mâna, de aceea este foarte greu de trecut peste ea. Dacă sufletul celui decedat este foarte păcătos, cum pune piciorul pe dânsa decum pică în iazar și se duce în iad, iar dacă e nevinovat și drept ca lumina atunci scapă, trece mai departe şi se duce în rai. Celor mai multor suflete însă tocmai când se afla la mijlocul punţii acesteia și speră că sunt scăpaţi de pericolul cel mai mare, le iese inainte o mâță și îndărăt un caine. Mâța vrea numaidecât să îi dea jos în iazar iar câinele nu o lasa. În fine, soseşte un om și dacă sufletul trecator are vreo para la sine și i-o da, omul acela alunga mâța şi-l ajută să treaca puntea, dacă n-are cu ce plăti, atunci e pace de dânsul, căci omul îl lasă şi trebuie apoi să cadă în iazarul cel fară de fund.
De aici vine datina românilor de a pune mortului în mână o lumina de ceara şi un bănuţ lipit de dânsa, anume că avand și aprinzând lumina să vada pe unde are să se duca și plătind bănuţul omului sa-l treacă de cealaltă parte.
Un suflet vinovat poate scăpa de vama plătind cu un colac şi un ban dintre colacii şi banii ce s-au dat de pomană când i s-a dus corpul la groapă.
Dacă e păcătos și nici nu are cu ce plăti pe vameşi merge în iad. " (Simion Florea - Înmormântarea la români)

Bibliografie
* Anuarul Institutului de Etnografie și Folclor , Jertfa în religiile monteiste, Mihaela Ara Picoș.
* Simion Florea - Înmormântarea la români
* Mihai Coman - Introducere în antropologia culturală: mitul și ritul
* Mihai Coman - Studii de mitologie
* Gheorghe Mușu - Din istoria formelor de cultură arhaică
* Mircea Eliade - Tratat de istoria religiilor
* Mihai Coman - Introducere în antropologia culturală: mitul și ritul

Note explicative:
(1)
Grădină cu pomi fructiferi, livadă
(2) Câmp, ogor
(3) C
ârpă, petic
(4)
Ospăț la înmormântare, pomană



marți, 27 aprilie 2010

Miracol bioenergetic - condensarea

Astrologul Daniela Delea energizeaza apa.



Puteți reproduce experimentul ridicol de mai sus pe o oglindă sau geam, pe o oglindă se vede mai bine. Țineți palma pe oglindă 10 minute și, iar, miracol! Ați energizat oglinda!

duminică, 25 aprilie 2010

Sodoma și Gomora nu erau gay (partea a-II-a)

Am vorbit în partea I a articolului despre povestea biblică a Sodomei şi Gomorei, despre cum înțelesul original al poveştii a fost deturnat, ajungând în cele din urmă să acuze homosexualitatea. Ne vom uita acum la felul în care tâlcul poveştii se transformă, şi mai ales care sunt motivele care au dus la o reevaluare a înțelesului.

Găsim în Biblie un pasaj izbitor, din Judecători (19:16), puternic influențat, făra îndoială, după Geneză 19 (dacă nu chiar remodelat după acesta). În acest pasaj găsim povestea unui levit de pe coasta Muntelui Efraim şi a concubinei sale. Cei doi, aflându-se în Ghibeea lui Veniamin rămân, la ceas de seară, pe ulița cetății pentru că nimeni nu i-a primit in gazdă. Un bătrân -străin stabilit în cetate, ca şi Lot - le oferă adăpost. Ceea ce urmează oglindeşte întocmai povestea Sodomei. Oamenii din cetate se adună în jurul casei bătrânului și cer aducerea străinului pentru "a-l cunoaște", iar bătrânul oferă mulțimii pe fiica sa și pe concubina levitului. În mod paradoxal creștinii nu interpretează și acest fragment în contextul homosexualității ci, în mod corect, consideră morala poveștii ca fiind legată de ospitalitate.

Este, de asemenea, anacronic să ne închipuim că o problemă precum homosexualitatea, care nu a avut parte de atenție decat multe secole mai târziu, este tratată într-o poveste biblică atât de veche. O istorisire din Iosua (6) este o mărturie elocventă pentru importanța ospitalitații relativ la scăpările sexuale: orasul Ierihon a fost, ca și Sodoma, distrus de Dumnezeu și singura cruțată a fost o prostituata – prostituția fiind explicit interzisă atât în Levitic cât și în Deuteronom – pentru că a oferit adăpost mesagerilor lui Iosua.

Este dificil pentru noi, astăzi, să ne imaginăm că încălcarea ospitalitații ar fi o faptă atât de gravă încât ar atrage după sine distrugerea unui întreg oraș. Trebuie să ne amintim însă că în timpuri îndepartate hanurile erau extrem de rare în afara centrelor urbane, iar călătorii depindeau adesea de bunavoința locuitorilor zonei în care se aflau pentru adăpost. Ospitalitatea era vazută ca o obligație sacră.

Poveștile în care divinitatea testează ospitalitatea și bunavoința oamenilor, întruchipându-se în cerșetori sau călători nu sunt rare în mitologia antică și in folclorul popoarelor. În toate aceste istorisiri personajele negative sunt unul sau mai mulți locuitori ai orașului/satului care refuză să iși îndeplinească datoria (de a oferi ospitalitate) și care sunt, în cele din urmă, pedepsiți fie prin mijlocirea divină fie sunt alungați din comunitate. Povestea Sodomei și Gomorei face parte, fără îndoială, din mulțimea acestor istorisiri.

Deși tâlcul original al poveștii a supravieţuit până departe în Evul Mediu în unele cercuri, în mediul intelectualiții, puternic opus hedonismului elenistic, multe pasaje care nu erau de natură exclusiv sexuală au fost interpretate doar sub acest auspiciu; asa cum este cazul adulterului, onaniei și homosexualitații.

De asemenea, Geneza: 19 nici macar nu putea fi un pasaj influent în atitudinea vechilor creștini fața de relațiile de tip homosexual; pe de-o parte deoarece autoritatea Vechiului Testament era disputată în special de creștinii care nu proveneau dintre evrei, și pe de cealată parte deoarece interpretarea pasajului ramâne fidelă înțelesului original. Asceticul si antisexualul extrem Origen, unul dintre cei mai influenți teologi ai creștinismului timpuriu, și care, se spune, că urmând pasajul din Matei 19:12 s-ar fi castrat pentru a evita tentația sexuală, nu interpretează pasajul in contextul homosexualității ci exclusiv în cel al ospitalității:

“Ascultați voi, cei care va inchideți casele pentru oaspeți! Ascultați voi, cei care alungați călătorii ca pe dușmani! Lot a trăit printre cei din Sodoma. Nu citim despre nicio altă faptă bună a sa: a scăpat de flăcari, a scăpat de foc, datorită unei singure fapte. Și-a deschis casa pentru oaspeți. Îngerii au intrat sub acoperișul sau, iar focul a intrat în casele celorlalți”(Homilia V in Genesim).

Singurul aspect sexual legat de Lot pe care Origen a ales să îl comenteze este comportamentul incestuos al fiicelor sale. Sfantul Ambrozie, de asemenea, vede morala poveștii ca fiind legată de ospitalitate:

“Lot pune ospitalitatea casei sale - sacră chiar și printre barbari – deasupra virtuții fiicelor sale”

Ioan Cassianul respinge interpretarea homosexuală a pasajului biblic, considerând cauza distrugerii Sodomei ca fiind lăcomia. Autorii creștini ulteriori ignoră complet, de asemenea, orice implicare a sexualitatii în distrugerea celor doua orașe (ex. Sfântul Isidor de Sevilla). Nici mult mai târziu, în secolul al al 14-lea, morala poveștii nu este interpretată în legatură cu sexualitatea.

Abia mai târziu, când Biblia este tradusa din greacă/latina în alte limbi, cuvantul “sodomit” apare în pasaje şi este asociat cu homosexualitatea. Traducerile sunt, evident, viciate. “Sodomit” este o traducrere greșita a unui cuvânt ebraic “kadash” care, în sine, înseamnă “sfânt”, dar este folosit și pentru a desemna “prostituata sacră” sau “prostituata a templului”: “kadash” masculin sau “kadashah” feminin. (Poate părea cidat cum sfânt poate deveni prostituata sacră, dar cei care studiaza limbile semitice vor recunoaște aici polimorfia cuvintelor, același grup de litere schimbându-si sensul in funcție de contextul în care se află).

Traducerile greșite ale acestui cuvant apar foarte devreme. Cărturarii evrei care au tradus Septuagintul în greacă în secolul al 3-lea i.e.n. au întâmpinat mari dificultăți în a traduce cuvântul “kadash”, folosind nu mai puțin de şase cuvinte diferite pentru a traduce acest cuvânt din ebraică. Incertitudinea traducătorilor evrei este evidentă și din lipsa de precizie a cuvintelor grecești pe care le-au ales, iar în unul dintre cazuri au tradus greșit genul cuvântului original.

Niciunul dintre cuvintele din Septuagint alese pentru “kadash” nu ar fi sugerat homosexualitatea pentru teologii creștinismului timpuriu, și să ne aducem aminte că, la acel moment, aceasta era singura traducere a Vechiului Testament. “Versio vulgata”, versiunea latină a Bibliei din secolul al 5-lea, traduce aceste cuvinte din greacă (deja imprecis traduse) ca “effeminati” sau “scortator”; dintre acestea doar “scortator” ar putea fi pus în legătură cu homosexualitatea, dar niciunul dintre teologi nu invocă pasajele ca având legătură cu asta decât după traducerea în alte limbi, și după degradarea și mai acută a întelesului original.



vineri, 23 aprilie 2010

Mântuitorul Iisus Hristos este un pleonasm


Multă lume nu ştie de fapt de unde vine numele lui Iisus, aşa că m-am decis să scriu despre asta.
În primul rând, să explic titlul.
Hristos nu este un nume, este un titlu şi înseamnă “alesul”,”mântuitorul”. Grecii au tradus din ebraică mashiakh prin Χριστός (Hristos). Popoarele majoritar catolice sau care au fost catolice la un moment dat au preluat traducerea din latină: Christus.
Dar ce ştim despre celălalt nume pe care îl poartă? Mai jos o sa spun povestea pe scurt a numelui.
Pentru început, puţină istorie asupra numelui Yeshua. Prima dată când acest nume apare în biblie este în Exod 17:9-14. Acest nume e format din doua cuvinte, יהו Yeho – o variantă a lui YHWH (Zeul Israelului) şi שוע care este varianta scurtă a substantivului SHUA. Yeho-shua se poate traduce prin următoarele variante acceptate:

“Yhwh” salvează
“Yhwh” este mântuirea
“Yhwh” e o ruga mântuirii
“Yhwh” e o rugă pentru mântuire
“Yhwh” e un strigăt de ajutor
“Yhwh” e sprijinul meu

Din variantele vechi ale bibliei în ebraică יְהוֹשֻׁעַ Yehoshua a fost transformat în varianta din aramaică יֵשׁוּעַ Yeshua, variantă care a ajuns să fie foarte răspândită şi care a ajuns să fie tradusă în greacă. Grecii nu aveau un echivalent al literei ש shin (ş) aşa că l-au înlocuit cu litera σ sigma (s) şi au mai adăugat la sfârşit terminaţia singular masculin –s, rezultând numele din greacă Ἰησοῦς Iēsous, care la noi a ajuns sub forma Iisus.
Hai să recapitulam.
Titlul ar fi trebuit să fie: Mântuitorul YHWH este mântuitorul mântuitorul este pleonasm.
Desigur poate acum vă întrebaţi ok şi ce e cu asta? Ai scris un articol doar pentru asta?
Articolul adevărat de fapt o să vină săptămâna următoare şi ca să nu fie foarte mare l-am spart în două. So stay tuned for more.



marți, 20 aprilie 2010

Ziua Națională de Rugăciune

Politicienii noștri știu că niciodată nu poți fi îndeajuns de penibil, întotdeauna este loc de mai mult. Și pentru a umple acest gol național, pentru a arăta lumii că putem, senatorul PD-L Gheorghe David si deputatul PD-L Mircea Lubanovici au inițiat o propunere legislativă privind declararea Zilei Nationale de Rugăciune ca sarbătoare legală, nelucrătoare. Consacrată "apropierii de Dumnezeu prin rugăciune", zic ei. Ce-i drept nu le-a trăsnit lor ideea (nu acordam punctul pentru originalitate) ci, aparent, a fost cerută, cu insistență, "de mulți romani din Diaspora, indiferent de confesiune sau cultul creștin căruia îi aparțin". Mi se pare mie sau ăștia din Diaspora sunt înnebuniți după legi care nu îi afecteaza?

"Ziua Nationala a Rugaciunii - ca sarbatoare ecumenică - are menirea de a celebra puterea rugaciunii ce-i unește deopotrivă pe toți adepții religiilor monoteiste, dar în special pe creștinii români și pe cei răspândiți pe mapamond", crede deputatul PD-L Mircea Lubanovici. Nu-i amuzant cum sunt uniți ei in rugăciune, dar fiecare crede că ceilalți or să înfunde iadul?

Propunerea a fost deja semnată de aproximativ 50 de parlamentari și, părerea mea, va intra în Codului Muncii în cele din urmă; pentru că tâmpeniile populiste trec ușor in România.
Iar românilor nu le rămâne decât sa o serbeze, fiecare cum crede de cuviința. Cei care trăiesc eres-ul creștin se vor ruga, așa cum o fac in fiecare zi de altfel; iar ceilalți ... ceilalți doar nu or să se roage intr-o zi liberă!

Ziua Nationala de Rugaciune la romani



duminică, 18 aprilie 2010

Sodoma și Gomora nu erau gay (partea I)

Ideea că homosexualitatea este clar condamnată în Vechiul Testament izvorăște din mai multe pasaje. Probabil cea mai cuoscută si, cu siguranță, cea mai influentă este povestea Sodomei și Gomorei din Geneza 19. De fapt relațiile homosexuale au fost numite, în limba latina, chiar după acest oraș (Sodoma), și in decursul evului mediu cel mai apropiat cuvant de "homosexual", în latină sau altă limbă, a fost "sodomita" (Este de precizat ca termenul sodomie (sodomia) este extrem de vag și ambiguu fiind folosit pentru a defini de la relațiile heterosexuale intr-o pozițitie atipica pana la sex oral cu animale. La un moment în istorie a fost folosit pentru a exprima exclusiv relațiile homosexuale iar in alt moment a facut referire doar la relațiile heterosexuale.)
O interpretare homosexuala a poveștii este, insă, relativ recentă. Niciunul dintre pasajele Vechiului Testament care se referă la răutatea, sau păcatul Sodomei, nu sugerează homosexualitatea. Pe fondul unor schimbari sociale mult mai târzii paradigma poveștii se schimbă și interpretarea sa devine una exclusiv sexuală.

Este de notat că, istoric, exista foarte putine dovezi pentru a dovedi existența Sodomei și Gomorei; de fapt cuvantul Sodoma derivă din cuvantul ebraic pentru "ars" iar Gomora din cel pentru "daramaturi". Daca au existat doua cetați distruse ca urmare a unui cataclism, care, poate, a inspirat povestea biblică; nu acestea era numele lor. Geneza a fost rescrisă dupa ieșirea din exilul Babilonian și este posibil ca povestea să fi fost preluată din mitologia sau legendele locale.

Judecând doar textul biblic, par a fi patru concluzii pe care le putem trage despre distrugerea Sodomei: (1) locuitorii Sodomei au fost nimiciți din pricina răutatii lor; răutate care l-a determinat chiar pe Dumnezeu să trimita doi îngeri să investigheze; (2) Sodoma a fost distrusă pentru că locuitorii au încercat sa îi violeze pe cei doi îngeri; (3) orașul a fost distrus pentru că locuitorii au incercat să întrețină relații homosexuale cu îngerii (violul și homosexualitatea sunt doua delicte separate în legea evreiască); (4) orașul a fost culcat la pământ intrucât locuitorii nu au fost ospitalieri cu strainii trimiși de Dumnezeu.

Deși este o concluzie mai pronunțată decât celelate, concluzia (2) a fost de cele mai multe ori ignorată de catre cei care au studiat textele biblice, atât în trecut cât și în prezent. Începand cu 1955 se observa o creștere a numărului cercetatorilor biblici moderni care favorizează a patra interpretare a textului, aceștia accentuând că nunațele sexuale sunt minore sau chiar inexistente, și tâlcul original al istorisirii are de-a face cu ospitalitatea. Succint, concluzia acestor cercetători este că Lot încalcă legile (obiceiurile) Sodomei (oraș în care el insuși era strain) primind străini în cetate după căderea nopții fara a avea aprobarea Sfatului orașului. Atunci când locuitorii Sodomei cer ca Lot să îi aduca afara pe străini pentru a-i “cunoaște”, ei nu cer, de fapt, mai mult decăt sa cunoasca cine sunt aceștia; distrugerea orașului are loc, mai apoi, nu din pricina imoralității sexuale ci din cauza ostilitații fată de straini.

Numeroase argumente ofera o bază solidă acestei concluzii. D.S. Bailey (Derrick Sherwin Bailey - 1955, Homosexuality and the Western Christian Tradition) evididențiaza că verbul evereisc pentru “a cunoaște” este, în ciuda opiniei publice, extrem de rar folosit cu conotație sexuală in Biblie: in numai 10 din cele 943 de apariții în Vechiul Testament este folosit cu sensul de cunoaștere carnală (tradus uneori “împreunare”). Septuagintul (Versiunea alexandrina a Vechiului Testament tradus in limba greacă) nu are, de asemenea, nicio referire sexuală pentru acest fragment, expresia grecească folosită însemnând “a deveni cunoștinta cu”, “a deveni familiar cu” (συγγεωμεθ αντοις) in contrast cu verbele folosite când se face referire la fiicele lui Lot; verbe ce au un sens sexual. Mai mult, povestirea Sodomei și Gomorei este singura bucată din Vechiul Testament în care se crede că verbul “a cunoaște” ar face referire la actul homosexual.

Isus însuși pare să creadă că Sodoma a fost distrusă datorită pacatului inospitalitații:

“Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia.” (Matei 10: 14-15; Luca).

De asemenea sunt, în Vechiul Testament, numeroase referințe către Sodoma și soarta acesteia, iar cercetătorii nu au acordat întotdeauna acestui aspect importanța meritată. Sodoma este folosită ca un simbol al răului in zeci de pasaje, dar în niciunul dintre ele păcatul Sodomei nu este specific indicat ca fiind homosexualitatea; pe de altă parte, celelalte păcate sunt explicit menționate. Ecclesiasticul spune că Dumnezeu îi ura pe sodomiți pentru trufia lor

“N-a iertat pe cei care locuiau cu Lot, ci i-a urgisit pentru trufia lor. “ Ecclesiasticul (16:9)

iar Cartea Înțelepciunii avansează aceeași ipoteză. In Iezechiel păcatele Sodomei nu sunt doar enumerate ci sunt găsite a fi mai putin grave decât păcatele sexuale ale Ierusalimului:

"Viu sunt Eu, zice Domnul Dumnezeu; Sodoma, sora ta, n-a făcut nici ea, nici fiicele ei ce-ai făcut tu şi fiicele tale.
Iată care au fost fărădelegile Sodomei, sora ta, şi ale fiicelor ei: mândria, îmbuibarea şi trândăvia; iar mâinile săracului şi ale celui nevoiaş nu le-au sprijinit. ". Iezechiel (16:48-49)


Este necesar să subliniez înca o dată că acești autori ai Vechiului Testament fac referire la o istorisire despre care unii comentatori moderni pretind că se refera, in mod negreșit, la homosexualitate; și că acești autori aveau o legătură mult mai intimă cu limba și cu viața oamenilor acelor timpuri. Refuzul lor sistematic de a conecta morala poveștii Sodomei cu homosexualitatea nu poate fi trecut cu vederea prea ușor.

Singurul argument care poate fi adus pentru a demonstra dorința sexuală a sodomiților este că Lot oferă pe cele doua fiice ale sale locuitorilor cetații, iar gestul său sugerează anticiparea intențiilor sexuale. Acest argument, totuși, nu rezistă unei cercetari atente. Bailey notează: "Punerea în legatuă (a actului lui Lot) cu motivul - oricare ar fi fost acesta - pentru care cetațenii cereau aducerea străinilor este pură speculație. Cele doua fete sunt, fară îndoială, singura răscumprare pe care Lot o putea oferi in acel moment pentru straini". Aceasta acțiune, de neinmaginat în societatea noastră, este consistenta însa cu statutul social insignifiant al femeilor și al copiilor din vremea aceea; iar evenimentul nu este lipsit de unul asemănător in "mult mai civilizatul" Imperiu Roman: Ammianus Marcelinus își aminteste de un incident în care Consulul Tertullus și-a oferit copii unei mulțimi ostile pentru a se salva.

În partea a doua a articolului vom vedea că întelesul original al poveștii biblice rămâne neschimbat pana târziu în Evul Mediu, că istorisirea are o geamănă pe care o găsm intr-o altă bucată a Vechiului Testament și, paradoxal, aceea și-a pastrat tâlcul și vom analiza schimbăriile care au dus la reintepretarea moralei poveștii Sodomei.



joi, 8 aprilie 2010

Biserica din punct de vedere sociologic


Sociologii au propus mai multe clasificări ale mişcărilor religioase. Cea mai folosită clasificare în sociologia religiei este tipologia secta-biserică. Aceasta spune că bisericile, ecleziastul, confesiunile şi sectele formează un continuum cu influenţă din ce în ce mai scăzuta asupra societăţii.

Adaptare după:

http://en.wikipedia.org/wiki/Sociological_classifications_of_religious_movements#Church_and_ecclesia

Culturile de tip biserică

Culturile de tip biserică reprezintă religii care cumulează toate expresiile religioase ale unei societăţi. Religiile de acest tip au rol protector din punct de vedere religios asupra tuturor membrilor societăţii în care sunt localizate şi nu tolerează concurenţa religioasă. Religiile de acest tip proiectează viziunea lor asupra lumii peste adepţi şi de obicei sunt implicate în politcă şi economie (n.trad. deja seamană cu BOR).

Johnstone a propus urmatoarele 7 criterii ale acestui tip:

1. Pretind universalitatea, includ toţi membri unei societăţi în rândul lor, şi au o tendinţă puternică de a egala noţiunile de "cetăţenie" cu "membru".

2. Exercită monopol religios şi încearcă să elimine concurenţa religioasă.

3. Sunt aliate cu statul şi puterile seculare – în mod frecvent apar suprapuneri de responsabilităţi şi se sprijină între ele.

4. Au o ierarhie ca o instituţie birocratică cu o diviziune complexă a muncii.

5. Angajează clerici profesionişti cu formare de cleric si cu diplomă obţinută în cadrul unei instituţii de învăţământ a religiei respective.

6. Principalul mod de a căpăta membri este prin naşterea şi socializarea copiilor in rândul cultului.

7. Permiterea diversităţii prin crearea diferitor grupuri în interiorul bisericii (ex. ordine de călugări sau măicuţe) pentru a nu se forma alte religii noi.

Exemplu clasic de biserică conform definiţiei de mai sus este Biserica Romano-Catolică, mai ales in forma ei veche. În zilele noastre Biserica Romano-Catolică a fost forţată să se transforme într-o confesiune din cauza pluralismului religios sau a competiţiei între religii. Cel mai bine se poate observa în cadrul catolicilor din Statele Unite. Procesul de schimbare din biserică în confesiune încă se desfăşoară în multe ţări din America Latină, unde majoritatea cetăţenilor rămân catolici.

O variantă a bisericii este ecleziastul. Aceasta are toate caracteristicile bisericii descrise mai sus, cu excepţia că au mai puţin succes în obţinerea adeziunii tuturor membrilor societăţii şi nu sunt singura autoritate religioasă. Acest tip de biserica estre reprezentat cel mai bine de religiile de stat europene.

Cultul de tip confesiune.

Confesiunea este la limita între sectă şi bisercă. Confesiunile apar atunci când biserica începe să piardă monopolul religios într-o societate. Când bisericile şi/sau sectele devin confesiuni se schimbă şi unele caracteristici ale lor. Johnstone oferă următoarele caracteristici ale religiilor de tip confesiune:

1. La fel ca bisericile, dar contrar sectelor sunt în relaţii bune cu statul şi puterile seculare şi pot încerca uneori să influenţeze Guvernul.

2. Încearcă să menţină relaţii tolerante şi prietenoase cu alte confesiuni în contextul pluralismului religios.

3. Se bazează în primul rând pe noii născuţi pentru mărirea numărului de membri, precum şi prin convertirea noilor adepţi. Unii urmăresc evanghelizarea.

4. Acceptă să schimbe măcar puţin dogma şi practicile religioase şi tolerează într-o oarecare măsură diversitatea teologică şi disputele teologice.

5. Urmează o slujbă şi un ritual de venerare îndeajuns de rutinate, care descurajează explicit expresivitatea emoţională spontană.

6. Educă şi angajează clerici profesionişti care trebuie să îndeplinească criterii formale pentru a fi certificaţi.

7. Accepta mai puţină implicare a membrilor decât sectele dar mai multă decat bisericile

8. De multe ori acceptă mai mulţi membri din clasele mijlocii şi superioare ale societăţii.

Majoritatea marilor grupări creştine formate după reformare sunt confesiuni prin această definiţie (de exemplu: baptiştii, metodiştii, luteranii, adventiştii de ziua a şaptea).

Sectele

Din punct de vedere sociologic o sectă este definită ca un grup religios nou format care protestează asupra unor aspecte ale religiei din care s-a despărţit (în general o confesiune). Motivaţiile lor tind să fie acuzări de apostazie sau erezie în confesiunea părinte. În general deplâng mişcările liberale din cadrul denominărilor şi cer întoarcerea la “religia adevărată”.

Conducătorii sectelor tind să fie dintr-o pătură socială şi/sau economică inferioară majorităţii confesiunii din care făceau parte, o componentă a confesiunii care nu a apucat încă să se dezvolte sau să fie înţeleasă. Cei mai mulţi sociologi cred că atunci când în crearea unei secte sunt incluse distincţii între clasele sociale, se va încerca să compenseze pentru statutul lor social inferior. De obicei rezultatul acestor factori este încorporarea în teologia sectei a unui dispreţ faţă de obiectele decorative ale celor bogaţi (exemplu: bijuterii sau alte semne de bogăţie).

După formare, sectele pot urma 3 căi: dizolvare, instituţionalizare sau eventual să se dezvolte într-o confesiune. Dacă secta începe să piardă membri atunci se va dizolva. Dacă secta capătă membri secta va fi obligată să adopte din caracteristiciile unei confesiuni pentru a putea menţine ordinea (exemplu: birocraţie, doctrină explicită etc.). Chiar şi atunci când numărul de membri nu creşte sau creşte foarte încet se vor crea anumite norme pentru a guverna activităţile de grup şi comportamentul în grup. Crearea normelor va rezulta în descreşterea spontaneităţii care sunt de regulă principala atracţie a sectelor. Adoptarea caracteristicilor confesiunilor poate fie să transforme secta într-o confesiune sau dacă se face un efort conştient pentru a se menţine o parte din spontaneitate şi din partea de protest a sectei se va crea o sectă instituţionalizată. Sectele instituţionalizate sunt undeva la mijloc între secta şi confesiune în dezvoltarea religioasă. Exemple de secte instituţionalizate: Huteriţii, Martorii lui Iehova, Iglesia ni Cristo şi Amish.

Multe din denominările existente astăzi în SUA îşi au originile în secte care au plecat din denominări (sau din Biserici în cazul Anglicanilor şi a Luteranilor). Exemple: Metodişti, Baptişti şi Adventişti de ziua şaptea.

luni, 5 aprilie 2010

Chipul cioplit cel de toate zilele

Da, mă refer la icoane. Să o luam cu începutul. Acu' o căldare de ani, se zice ca Dumnezeu i-a dat lui Moise, cocoţat singurel pe un munte înflăcărat, fumegând şi zgâlţâitor, nişte legi (aproximativ 10 la număr, depinde din care carte a Bibliei le iei şi cum vrei să le separi), ca să ştie şi poporul lui Israel ce trebuie şi ce nu trebuie să facă.


Eu ma refer în articolul de faţă doar la ce-a de-a doua poruncă, şi prezint mai jos două dintre cele trei variante prezente în Biblie:

A. Ce-a de-a doua poruncă, în varianta din Ieşirea 20:4-6:

4. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!

5. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam,

6. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

B. Ce-a de-a doua porunca, in varianta din Deuteronom 5:8-10:

8. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ.

9. Să, nu te închini lor, nici să le slujeşti, căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc.

10. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

Ok, deci se stipuleaza clar în ambele variante explicit, ca oamenii să nu-şi facă niciun fel de asemănare a niciunui lucru, prin asta zic eu incluzându-se pe sine, pe viitorul său fiu semizeu, sutele de sfinţi (ce vor intra in peisaj abia când se va adopta şi ideologia nemuririi sufletului), pe îngeri, pe draci, etc.


Şi totusi bisericile sunt literalmente ticsite cu icoane, atât la interior cât şi la exterior, depinzând de moda regională. Se profită de fiecare metru pătrat de tencuială pentru a insera un îngeras, un norişor, o maică cu prunc în braţe, un sfânt martir, un apostol, Diavolul, şi desigur Dumnezeu la puterea a3-a (respectiv un tip mai bătrân, un tip mai tânăr, şi după caz, un porumbel – că fantomă mai greu reprezentată artistic).

Si ce zic creştinii când sunt întrebaţi de neconcordanţa de faţă? Păi, ce se pricep mai bine: “interpretezi tu greşit: icoanele nu reprezintă chip cioplit”. Şi de aici variaţiuni pe aceeaşi temă: că de fapt oamenii nu se închină icoanelor, ci sfinţilor sau cui este reprezentat în icoană, că de fapt icoanele au scop decorativ, pentru a decora casa Domnului, pentru ambianta plăcută, şi că ei nu slujesc icoanele la propriu, ci pe Dumnezeu sau sfintii din ele.

Hai sa vedem ce zice practica în schimb, şi cum ar trebui facută diferenţa între obiect decorativ şi această aparentă derogare de la chip cioplit. Să presupunem că icoanele ar fi doar cu rol ornamental, să facă “atmosferă” în biserici, să contribuie la o ambiantă placută…...dar în cazul ăsta:

- oamenii n-ar trebui să meargă să facă coadă să le pupe, de parcă asta le-ar aduce vreun bonus care spală câteva păcate uşoare;

- n-ar trebui sa faca ritual de a pupa cele mai “importante” icoane de fiecare dată când trec prin, sau viziteaza o biserică, de parcă s-ar simţi icoanele mai prost dacă nu sunt venerate;

- n-ar trebui să stea pironiţi cu orele în genunchi în faţa lor, de parcă dacă stau lânga ele în biserică au un fel de special delivery către mailul lui Dumnezeu, şi dacă stau acasă să facă asta s-ar putea să ajungă rugăciunea în folderul de Spam;

- n-ar trebui să îşi facă cruce când trec prin dreptul lor, de parcă dacă trec fara să-şi facă s-ar supara sfantu’ din ceruri sau unde o fi, că nu i-afost venerată poza;

- n-ar trebui să le sfinţească înainte ca acestea să treacă de la valoarea de “lemn/plastic/sticlă pictat(ă)” la “sfântă icoană”;

- n-ar trebui sa fie “păcat” sa arunci icoane la gunoi, de parcă s-ar simti prost sfantu’ din icoana ca nu mai stă la loc de cinste;

- n-ar trebui sa fi nevoit sa dai foc şerveţelelor/cârpelor cu care le ştergi de picăturile de apa rămase pe suprafaţa lor în urma sfinţirii (pentru că apa aceea e apă sfinţită şi e păcat să o arunci la gunoi, ca şi în cazul tuturor lucrurilor sfinţite);

- n-ar trebui să depozitezi maldăre de flori sfinţite lângă ele de florii, de parcă se simte cel din icoană mai bine ca are o floare aflată în descompunere atârnată lânga el;

toate acestea reprezintă comportamente de venerare a obiectelor, atata timp cât comportamentul este legat de prezenţa obiectului specific, şi NU ar trebui să se întample dacă icoanele ar avea doar scop ornamental, precum o vază, un covor sau o veioză. Aşadar, un alt splendid caz adaugăt la înfloritoarea listă de interpretabilitate a cuvântului absulut.