Obiceiuri pagâne in tradiția creștină - Pomana

Incapacitatea de a înțelege și de a explica marea trecere, moartea, a fost motivul apariției a numeroase rituri și ritualuri funerare. Acestea s-au păstrat aproape neschimbate din cele mai vechi timpuri până în prezent, fapt explicat prin credința că orice abatere de la vechile tipare ar duce la pierderea eficenței. Cultura populară este cea care conservă încă, prin ritualul de inmormântare, în repertoriul activ sau cel pasiv, formele străvechi.

La origini ritualurile funerare sunt împletite cu ritualurile de fertilitate, noteaza Eliade. Solidaritatea morților cu fertilitatea și agricultura este și mai evidentă atunci când studiem sărbătorile sau divinitățile în legătură cu aceste două scenarii culturale. De cele mai multe ori o divinitate a fertilității devine și zeitate funerară. Agricultura, ca tehnică a fertilității, a vieții care se reproduce intâlnește lumea morților prin solidaritatea cu pământul; morții, ca și semințele, sunt îngropați, pătrund în dimensiunea htonică doar lor accesibilă. Asemenea grăunțelor îngropate, morții așteaptă revenirea lor la viaţă sub o nouă formă. De aceea ei se apropie de cei vii mai ales în momentele de maximă vitalitate a colectivității, adică la serbarile zise ale fertilității, când forţele dătătoare de viață ale naturii și ale grupului uman sunt evocate, dezlănțuite, exacerbate prin rituri și prin belşug.
Ospățul colectiv, pomana, reprezintă această concentrație de energie vitală și este indispensabil atât la serbările agricole cât și la pomenirea morților. În trecut, şi în unele locuri chiar şi astăzi, ospețele aveau loc chiar lângă mormânt, pentru ca defunctul să se poata ospăta din prea-plinul vital dezlanțuit.

De ex la popoarele nordice Jul-ul (Crăciunul) era o sărbătoare a morților și totodata o celebrare a vietii. De Jul adesea se fac nunți, au loc ospețe și se îngrijesc mormintele.

Morții se întorc în acele zile să ia parte la riturile de fertilitate ale celor vii. În limba noastra "a pomeni" însemna, la origine, a trezi (de unde și expresia somn nepomenit - de netrezit). în acesta sferă de înţelesuri trebuie încadrat și obiceiul pomenii funerare. Iniţial acest act era legat de trezirea periodică a celor morți, de revenirea lor în lumea alba, în lumea vie. Hrana era, mai ales, pentru îmbunarea lor precum și pentru revigorarea duhurilor dispărute. Alimente frecvent întâlnite în preparatele specifice pomenii sunt laptele și mierea, ce au caracter de "aliment al vietii" în mitologiile străvechi.

Dacă morții au nevoie de exuberanta vitală nu este mai puțin adevărat că și cei vii au nevoie de ei pentru a le apăra semănăturile și pentru a le ocroti recoltele. Lor li se adresează plugarul pentru a-i binecuvânta și sprijini munca. Hipocrat ne spune că sufletele celor morți fac să creasca și să rodeasca semintele; vânturile (adica sufletele morților) dau viaţă plantelor și tuturor lucrurilor. în Arabia, ultimul snop, numit "bătrânul", secerat de insuşi stăpânul lanului, este aşezat într-un mormânt și îngropat cu rugăciuni prin care se cere că "grâul să renască din moarte la viaţă". În timpul semănatului finlandezii îngropapă în pământ oseminte sau obiecte ce au aparţinut morților.

Nu este de mirare că aceste obiceiuri nu au fost lesne abandonate la apariția creștinismului; legătura oamenilor cu pământul și cu stramoșii este mult mai puternica decât noua religie. În timp oamenii îmbrățişează noua doctrină, dar obiceiurile ramân.

În creştinism pomana este rezultatul noțiunii morale a darului și a sacrificiului pentru altul. Deşi intră sub paradigma darului, pomana rămâne o masă rituala și nu doar un sacrificiu, o donație. Participanții la masa ceremonială sunt părtași la aceeași manifestare a sacrului ca și practicanții păgâni.
Sunt rânduite, după decizia bisericii, mai multe pomeni:
- La 3 zile după deces are loc pomana uşurării sufletului care se înalță în lumea de dincolo, și prima prezentare la tronul Tatălui ceresc.
- La 9 zile când este prezentarea a doua a sufletului la Tatăl ceresc, însoţit de nouă cete îngereşti ce se roagă pentru el.
- La 40 de zile sufletul se prezintă pentru judecata particulară, judecată în care se hotărăște menirea lui până la judecata de apoi când se va prezenta cu trupul. Ziua a 40-a este şi ziua în care cel mort intră în comunitatea sufletelor rudeniilor.
În Moldova se practica pomana şi în a 20-a zi, ca jumătate a perioadei de 40 zile. Este indicată în Hrisovul lui Ştefan cel Mare dat în anul 1406 Mânăstirii Antonie Zografu.
Tot ca zile de pomenire individuala sunt parastasele la împlinirea a jumătate de an, un an, doi ani şi din an în an până la şapte ani pentru a demonstra dragostea celor vii faţă de morți.

Mai sunt specificate sărbători de pomenire comuna, numite Moşi. De fapt, moşii fac parte fie din categoria arhaică (Moşii de Rusalii, Moşii de Sânziene, Moşii de Sântilie, Sâmedru sau Crăciun), fie din categoria mitică creştinizată: Moşii de iarnă, de Joia Mare, Paşti, Sâmpetru, dintr-o categorie numită mixtă făcând parte Moşii de Ispas. De asemenea sărbătorile păgâne din preajma echinocțiilor şi a solstiţiilor au fost trasnformate în "moşi".

Mai Amintesc:
Moşii de Iarna - Pomană pentru drepţii Vechiului Testament, a celor care au murit pe neaşteptate sau fară pocăinţa necesara. Nu se pomenesc cei nebotezaţi. Moşii de Vară, Moşii de toamnă (specifici Greciei).
Mosii de Rusalii: Se dau de pomană colaci şi olcuţe cu lapte (din nou laptele, aliment dătător de viaţă). Pretutindeni în Bucovina, sâmbata înainte de Rusalii se numeşte Sâmbata Moşilor.
"În sâmbata Moşilor, cred românii din unele părţi ale Bucovinei că nu e bine că cineva să mănânce până nu dă mai întâi ceva de pomană, pentru că în această zi se cuminecă toţi morţii şi, dacă unul din neamul celor morţi mănâncă, atunci cei morţi din neamul său nu pot cumineca". (Simion Florea - Înmormantarea la români)

"Mai este de însemnat că tot la aceşti moşi ies economii la vii, pruni şi grâne, dar mai vârtos la pometele(1) ce produc poame şi bând, după proverbul poporului, 40 ori 44 de pahare de vin, varsă vin sau rachiu la buciumii de vie spre a rodi și inconjurand agrul(2) îl afumă cu râză(3) spre a fi ferit de rele, dând tot atunci de pomană colac, vin, rachiu etc." (Simion Florea - Înmormântarea la români)
Observăm iar îmbinarea agriculturii cu pomenirea morţilor.

Coliva.
Grâul fiert din care se compune coliva înseamna, după doctrina bisericii, parte moartea naturii umane și parte învierea morţilor. Crucea de pe coliva înseamna că raposatul a fost creştin. Miezul de nucă zi zahărul simbolizeaza frumuseţea şi îndulcirea vieţii eterne. Adevaratele origine a colivei datează din timpul Arhiepiscopului de Constantinopole Eudoxie şi a Împăratului Iulian Paravatul, adică secolul al patrulea. Subliniez aici importanta grâului ca simbol al renaşterii, al vieţii. Mai mult, folosirea mierii (zahărul a fost introdus recent) ca aliment viu.

Alte obiceiuri relative la pomană ce ilustreaza îmbinarea obiceiurilor păgâne cu cele creştine:
"De cu seara, când a doua zi avea a se înmormânta răposatul venea preotul şi se aduceau una sau mai multe oi sau berbeci, mai cu seamă negri, se făcea o groapă şi întorcând vitele către apus, răsărite fiind acum stelele, le lipea lumânâri de ceară prin coarne, le citea o rugăciune și apoi venind rânduiții, le tăia, punând să curgă sângele în groapa făcută înadins pentru aceasta, numita ara. Capul şi pielea se dă preotului, de unde a rămas apoi proverbul: a da pielea popii." (Simion Florea - Înmormantarea la români)
În unele părţi din Moldova se face comândarea(4) şi astăzi cum se facea în timpurile vechi. Din pricina lipsurilor materiale însă, mulţi au renunţat la acest obicei costisitor.

"când cineva dă de pomana, atât în decursul comândării cât şi de alta dată la un ţigan, trebuie să dea cu piciorul de pământ dacă-i da în mână, și aceasta ca pământul să-i fie martor ocular la pomană facută țiganului pentru că se zice că țiganul îi ia mirul și botezul si-l arunca în iad; iar dacă pământul este martor la pomană țiganului să zica că i-a făcut ca la un crestin. Ţiganul când vede că acela ce-l miluieşte dă cu piciorul în pământ refuza a lua din mână" (Simion Florea - Înmormântarea la români)

Vămile.
După răscoala îngerilor, când Dumnezeu îi alunga din cer, îngerii răi cad pe pământ. Dumnezeu văzând că pica prea mulţi a poruncit ca cei care nu au ajuns pe pământ să rămână acolo unde sunt. Cei care nu au ajuns pe pamant atârnă şi acum în aer. Din dorinţa de răzbunare ei se sfătuiesc să facă vămi și să opreasca sufletele oamenilor care călătoresc de pe pământ spre cer.
Unii spun că sunt 7 vami, alţii 9, alţii 12, alţii 24 iar după unii chiar 99. Cei mai mulţi români sunt de părere că sunt 24 de vămi.
Mai departe se numeşte: una vama furtului, alta a uciderii, alta a omorului, alta a beţiei, alta a fumatului, a minciunii, a învrăjbirii .. etc.
Cea mai de pe urmă şi totodata cea mai fioroasa şi periculoasă vamă se zice că este o punte foarte lungă, dar numai cât unghia de groasă ca şi muchia cuţitului de lată, care duce peste un iazar fară de fund şi întunecos în care se află tot felul de gângănii, unele mai urâte şi mai fioroase decât altele.
La vama de lângă puntea aceasta numită și puntea raiului e aşa de întuneric că nu se vede nici mâna, de aceea este foarte greu de trecut peste ea. Dacă sufletul celui decedat este foarte păcătos, cum pune piciorul pe dânsa decum pică în iazar și se duce în iad, iar dacă e nevinovat și drept ca lumina atunci scapă, trece mai departe şi se duce în rai. Celor mai multor suflete însă tocmai când se afla la mijlocul punţii acesteia și speră că sunt scăpaţi de pericolul cel mai mare, le iese inainte o mâță și îndărăt un caine. Mâța vrea numaidecât să îi dea jos în iazar iar câinele nu o lasa. În fine, soseşte un om și dacă sufletul trecator are vreo para la sine și i-o da, omul acela alunga mâța şi-l ajută să treaca puntea, dacă n-are cu ce plăti, atunci e pace de dânsul, căci omul îl lasă şi trebuie apoi să cadă în iazarul cel fară de fund.
De aici vine datina românilor de a pune mortului în mână o lumina de ceara şi un bănuţ lipit de dânsa, anume că avand și aprinzând lumina să vada pe unde are să se duca și plătind bănuţul omului sa-l treacă de cealaltă parte.
Un suflet vinovat poate scăpa de vama plătind cu un colac şi un ban dintre colacii şi banii ce s-au dat de pomană când i s-a dus corpul la groapă.
Dacă e păcătos și nici nu are cu ce plăti pe vameşi merge în iad. " (Simion Florea - Înmormântarea la români)

Bibliografie
* Anuarul Institutului de Etnografie și Folclor , Jertfa în religiile monteiste, Mihaela Ara Picoș.
* Simion Florea - Înmormântarea la români
* Mihai Coman - Introducere în antropologia culturală: mitul și ritul
* Mihai Coman - Studii de mitologie
* Gheorghe Mușu - Din istoria formelor de cultură arhaică
* Mircea Eliade - Tratat de istoria religiilor
* Mihai Coman - Introducere în antropologia culturală: mitul și ritul

Note explicative:
(1) Grădină cu pomi fructiferi, livadă
(2) Câmp, ogor
(3) Cârpă, petic
(4) Ospăț la înmormântare, pomană